Potrivit unei vorbe de duh cunoscute, acasă ne ajută chiar și pereții. În același timp, prezența „pereților de acasă” nu este întotdeauna o condiție suficientă pentru vindecare.
– Trebuie să mergi la spital!
– Nu prea vreau…
– Trebuie!
– Dar poate să încercăm…
– Nu! Iată trimiterea, eu chem salvarea.
Dar de ce și când „trebuie”? Cum se soluționează această problemă, cum să primim un răspuns clar și concret la întrebarea unde să ne tratăm – acasă sau la spital? Un răspuns există, și destul de precis – este vorba despre o listă de factori și condiții care determină oportunitatea tratamentului în staționar.
Indicații pentru spitalizare
1. Procedurile de diagnostic și tratament necesare bolnavului nu pot fi făcute în condiții casnice:
✓ este nevoie de injecții și picurători, sunt prescrise medicamente serioase (seruri, hormoni);
✓ urmează să fie compensate pierderile patologice de lichide, dar bolnavul refuză să bea apă;
✓ bolnavul trebuie să respire oxigen, sunt necesare spălături de stomac, alte proceduri complicate;
✓ este nevoie de intervenții chirurgicale (trebuie tăiat, deschis, efectuate puncții etc.);
✓ diagnoza nu este clară, iar investigațiile la policlinica de sector sunt imposibile – nu există specialiști sau chiar instituție medicală în apropiere;
✓ posibilitățile materiale ale pacientului nu permit tratamentul la domiciliu.
2. Nu există persoane capabile să efectueze toate prescripțiile medicului.
Copilul, de regulă, nu este capabil să se trateze singur, iar dacă este capabil, înseamnă că nu mai este copil. Trebuie să existe o persoană care să organizeze întreg procesul: să îi dea de băut, de mâncat, să îi schimbe hainele, să îi ia temperatura, să îi administreze la timp medicamentele necesare. Dar nu întotdeauna există astfel de persoane: adultul de alături poate fi bolnav, nervos, ocupat, distrat, plecat în deplasare, inadecvat…
3. Caracterul bolii este de așa natură încât în orice moment ar putea fi nevoie de acordarea ajutorului medical de urgență (este posibilă o înrăutățire) sau de corectarea prescrierilor medicale.
De exemplu:
✓ tusea convulsivă la copii în primul an de viață: în timpul tusei este posibilă oprirea respirației;
✓ crupul viral (laringotraheobronșita): este posibilă o înrăutățire, în special pe timpul nopții;
✓ bronșita obstructivă (dezvoltarea spasmului bronșic și a insuficienței respiratorii);
✓ a fost prescris un tratament, însă starea nu se îmbunătățește sau se înrăutățește;
✓ în timpul episodului precedent de boală copilul a manifestat o reacție severă la medicamente...
4. Copilul trebuie izolat conform indicațiilor epidemiologice.
Cu alte cuvinte, boala este foarte contagioasă: tuse convulsivă, difterie, angină, gripă. Pe fiecare punct oportunitatea spitalizării poate fi evaluată (discutată, contestată) în cazul în care familia respectivă trăiește într-o casă proprie, însă totul este evident dacă vorbim despre o tabără de vară pentru copii, un cămin, o familie cu mulți copii, un centru de plasament pentru copii.
* * *
Însă aflarea în orice staționar presupune greutăți organizaționale și financiare, complexul vinovăției părinților (ce am făcut greșit, iar dacă totul este atât de rău, cine este vinovat?), neplăceri reale, riscuri, probleme. Da-da, probleme, pentru că în orice spital, pe lângă plusuri, există și minusuri, destul de multe, de altfel. Tratamentul este mult mai activ decât acasă, ceea ce înseamnă că și riscul efectelor adverse este mai mare. În plus, copii vor să contacteze cu alți copii (bolnavi!!!), iar spitalele, după cum se știe, sunt adevărate focare de infecții…
De exemplu, dimineața Maria, de șapte luni, a făcut febră – 37,9 °С. A început să îi curgă nasul. A refuzat să mănânce, iar când a început să plângă, mama a observat că are vocea răgușită. Părinții au chemat medicul, care a pus diagnoza de infecție virală respiratorie acută, laringită.
Acum cel mai interesant. Orice pediatru știe că o laringită obișnuită ziua se poate transforma noaptea în laringită stenozantă, adică vocea răgușită poate duce la greutăți de respirație (crup). Astfel, noaptea s-ar putea ca micuța să înceapă să se sufoce, fiind nevoie de ambulanță, injecții și spital…
Dar medicul poate să nu aștepte noaptea. El poate da o trimitere în staționar chiar atunci. Da, nu este plăcut ca, la șapte luni, să ajungi la spital, într-un anturaj necunoscut, înconjurat de alți copii care tușesc și strănută. În plus, riscul complicațiilor bacteriene este mai mare și posibilitățile de îngrijire sunt incomparabile cu cele casnice.
Să stai acasă e rău. Să mergi la spital e iarăși rău. Cine trebuie să evalueze aceste riscuri, să le compare și să aleagă răul cel mai mic?
Serioja are pneumonie. Natașa – tuse convulsivă. Petrică – angină. Putem oare trata acasă toate aceste boli? Putem. Dar pentru a trata corect și responsabil, medicul de familie va trebui să vină de multe ori acasă la Serioja, Natașa, Petrică. Pentru același salariu! Mai mult, dacă lucrurile se vor înrăutăți și spitalizarea va deveni indispensabilă, acesta va fi învinuit de lipsă de responsabilitate, certat și „educat” de o mulțime de cadre de conducere foarte responsabile.
* * *
Indicaţiile pentru spitalizare sunt evidente şi obiective atunci când copilul într-adevăr se simte rău. Însă de cele mai multe ori decizia este neunivocă. Copilul poate fi trimis la spital, dar poate fi tratat şi acasă. Şi factorul dominant care determină decizia este măsura de responsabilitate pe care sunt gata să şi-o asume adulţii care îngrijesc copilul bolnav.
- Din păcate, foarte des părinţii consideră că de sănătatea copilului răspunde pediatrul sau medicul de familie.
- Medicii menţionează, pe bună dreptate, că deciziile responsabile trebuie răsplătite pe măsură.
- Managerii instituţiilor medicale nu laudă niciodată pentru responsabilitate, în schimb sancţionează dur orice NEtratatare şi NEtrimitere.
- Ştiinţa medicală trimite la policlinici zeci de recomandări cu cuvintele „toţi copiii de până la un an să fie spitalizaţi”, „toţi pacienţii cu diagnosticul de pneumonie să fie spitalizaţi” etc.
(Această publicaţie reprezintă un fragment adaptat la formatul de articol al cărţii lui E. Komarovsky „Bolile respiratorii acute: ghid pentru părinţii raţionali”)
Autor: E.O. Komarovsky
