Cum poate cineva să-şi provoace rău pentru ca “să se simtă mai bine”? Greu de înțeles, dar este un comportament des întâlnit în rândul copiilor. La nivel internaţional, una din trei fete şi unul din cinci băieţi trec printr-o astfel de experienţă traumatică până la vârsta de 18 ani.
Să înțelegi mai bine acest comportament, să înveți să-l previi te ajută psihologul Ana Niculăeş, care vine cu informații utile și sfaturi de preț pentru toți părinții.
„Automutialrea, de cele mai dese ori, este asociată cu vinovăţia, ruşinea şi necesitatea de auto pedepsire. Atunci când corpul nostru este rănit, sunt eliminate endorfinele şi resimţim o stare de calm şi euforie. Prin urmare, provocarea durerii fizice este o modalitate de a diminua din durere emoţională şi sustragerea atenţiei de la durerea sufletească, gânduri care ne copleşesc şi amintiri dureroase. Este o modalitate de a comunica celorlalţi despre o suferință care nu a fost exprimată şi care nu s-a tratat.”
Manifestarea automutilării la copii
- Provocarea durerii fizice prin tăiere, ardere, lovire sau alte modalități de a răni corpul.
- Comportament riscant cum ar fi: traversarea străzii fără a fi atent la trafic, vorbeşte despre dorinţa de a muri sau are un interes morbid față de moarte.
Copiii din grupa de risc
Mii de copii cresc în familii cu anumite dependenţe, fapt ce predispune spre neglijare, abuz fizic, sexual, emoţional şi verbal. Aceste experienţe din copilărie compromit securitatea ataşamentului şi acești copii cred că ei nu pot fi iubiţi şi sunt neimportanţi.
Preadolescenții sunt cei care recurg mai des la automutialere.
Sfaturi pentru părinți! Cum trebuie să reacționezi și ce să NU faci
- Oferă dragoste în mod necondiţionat. „Este important copilul să ştie şi să simtă că îi vei fi alături indiferent de ce se întâmplă.”
- Vociferează preocuparea. „Este o diferenţă dintre a ţine morală şi a spune că îţi faci griji. În loc să spui: <Ce-i cu tine, de ce faci acest lucru? Nu trebuie să faci aşa ceva!>, ai putea să formulezi gândul în felul următor: <Am observat că tu intenţionat te loveşti cu capul de pereţi. S-a întâmplat ceva? >. În aşa fel vociferezi preocuparea ta, fără ca copilul tău să se simtă judecat.”
- În niciun caz NU blama comportamentul copilului, el deja se simte foarte rău. „Încercă să fii calm pentru a fi capabil să oferi suportul de care copilul are nevoie. Evită să-i spui ce trebuie să simtă. Fiecare suntem individualități şi fiecare resimţim propria durere, chiar dacă am trecut prin experiențe similare.”
! Părinții nu pot fi experţi în toate. Uneori conflictul intern resimţit de copil este din cauza relaționării cu părintele în sine. Este important să căutaţi ajutor specializat, adresați-vă la un psiholog.
Specialiștii la care poți apela
Se recomandă să apelezi la un psiholog. Specialistul, la rândul lui, ar putea să-ți recomande în paralel să consultaţi un neurolog sau un psihiatru, în dependenţă de dificultatea cazului.
! În cazul în care observi un astfel de comportament la copilul tău, nu aștepta! Acționează cât mai repede! În astfel de situaţii fiecare minut contează.
Tratamentul copiilor care se automutilează
Elementul cheie este identificarea cauzei furiei resimţite şi elaborarea unui plan de acțiune.
„Drept exemplu este cazul unei fetițe de 14 ani. Avea o reuşită slabă la şcoală, chiar dacă era inteligentă. Mama a descoperit ca micuța avea obișnuința să își smulgă părul din cap. În fiecare seară tărăgăna temele pentru acasă, iar dimineață nu avea chef să meargă la şcoală. Investigaţiile neurologice nu au putut oferi nicio explicaţie. Indiferent de modalitățile încercate de părinții ei de a o motiva cu bani, haine, jocuri, nimic nu funcționa. Când medicii au propus părinţilor să-i administreze medicamente psihotropice, părinţii au decis să se adreseze la psiholog.
În câteva ședințe individuale la psiholog, cauza furiei a fost depistată. Ea simţea că fratele ei mai mic este favorizat şi că părinţii îl iubesc mai mult. Resentimentele şi furia resimţită de fată s-au cumulat de-a lungul anilor şi ea nu era conştientă de acest lucru până la ședințele de consiliere.
Cu acordul lui fetiței am discutat despre acest lucru cu părinţii ei. Familia a depus efort, astfel încât, fata să nu să se resimtă defavorizată în raport cu fratele ei. În cele din urmă, a început să se simtă mai bine şi rezultatele şcolare s-au îmbunătăţit, iar comportamentul distructiv a dispărut”, spune specialistul.
Important! Acest comportament poate recidiva. „De regulă, se întâmplă în cazuri percepute ca fiind foarte stresante şi acest lucru se explică prin faptul că unele modalităţi de a face faţă stresului sunt automatizate, dar ele pot fi neconstructive.”
Sursa: Mamaplus.MD
