Ţin bine minte rochia cafenie-închis, pe care coseam manşete şi gulere albe. Pentru fiecare zi şorţ negru cu buzunăraş pentru batistă. Şorţ alb pentru sărbători. Şi, dintr-odată, libertate. Aceasta s-a întâmplat atât de brusc şi neaşteptat – puteai veni la şcoală în orice, cu excepţia pantalonilor. Apoi, şi în pantaloni.
Dar rochiţele scurte de culoarea ciocolatei şi fundiţele albe răvăşesc şi până în prezent imaginaţia părţii masculine a populaţiei fostelor republici sovietice. Este adevărat însă că asociaţiile bărbaţilor nu au nicio legătură cu manualele, cunoştinţele şi caietele în pătrăţele. Ele s-au transformat în costum de Haloween sau, mai des, în ţinută pentru striptease.
Şcolarii de astăzi nu sunt obligaţi să poarte uniformă, cu excepţia puţinelor instituţii de învăţământ care au aprobat reguli proprii. Însă, în general, nouă, mămicilor, ni se cere să predăm dimineaţa la şcoală un copil care să se încadreze în noţiunea – prea extinsă de altfel – de „stil office”. Pentru băieţi este vorba despre costum de culoare închisă şi cămaşă de culoare deschisă, cravata nefiind obligatorie, pentru fetiţe – fuste sau pantaloni de culori închise, topuri de culori albe şi zero accesorii.
Nu vreau astăzi să scandez lozinca: „Jos cerinţele profesorilor privind aspectul exterior!”, dar nici să le aprob cu capul plecat. Haideţi să medităm împreună.
Declar sus şi tare – sunt împotriva bijuteriilor, machiajului, paietelor şi tocurilor pentru eleve. Dar cuvintele „stil de oficiu” mă plictisesc de moarte.
Primul verdict de modă fiicei mele i l-a dat învăţătoarea de clasele primare, căreia nu i-au plăcut pantalonii în pătrăţele scoţiene. Acea femeie în bluză roşie flutura în faţa mea mânecile largi, împodobite cu paiete, şi îmi ţinea o lecţie despre respectarea stilului office. Ştiţi când a acceptat pantalonii în pătrățele care îmi plăceau? Atunci când i-am atras atenţia că nu este îmbrăcată corespunzător. Credeţi că am fost impertinentă? Probabil. Dar nu vreau ca o damă în rochie de spectacol şi unghii pictate să dicteze regulile de stil.
În plus, consider că a făcut corect şi prietena mea, care a declarat direct: „Nu cresc un şoarece de birou, ci un geniu”.
La începutul noului an şcolar, fiica mea a decis să îşi sfideze profesorul (recunosc că am permis) şi a îmbrăcat o cămaşă neagră şi pantaloni negri. Credeţi că s-a încadrat? Nu, a fost certată din nou: „Nu te îmbrăca de parcă ai fi în doliu”. Nu purta nici bluză roz, nici unghii colorate, nici tricou supradimensionat, nici blugi rupţi. Dar oricum nu a fost bine.
Nu mă interesează dacă elevul poartă tricou Slipknot şi hoody sau sacou şi cravată, atâta timp cât ştie să rezolve cu uşurinţă ecuaţii în cabinetul de chimie nr. 7. Dar ştiu cu siguranţă cât de greu este să stai în sacou de dimineaţa devreme până la ora 3. Este incomod, greu de suportat. De ce să le creăm copiilor bariere suplimentare în calea cunoaşterii? De ce să punem pe calea cea bună elevii cu glasul metalic al profesorului cu multă experienţă: „Când vei creşte, tot tricou cu Mickey Mouse vei purta? Deşi, nu sunt sigur că vei termina măcar 9 clase”.
De fapt, totul depinde de părinţi. După părerea mea, o mamă adecvată nu va insista asupra unui costum trei piese în fiecare zi, pentru ca fiul să meargă la fizică de parcă ar fi nunta surorii mai mari. Dar nici nu va permite un aspect neîngrijit. În toate este nevoie de echilibru, confort şi libertate. Şi, din păcate, nu profesorii sunt cei care decid dacă elevul are suficient talent şi suficientă minte să roadă pantalonii într-un oficiu monoton sau, în blugi şi tricou, să inventeze un medicament împotriva cancerului. Şcoala, oricât de multă isterie ar provoca examenele de absolvire, nu este decât şcoală.
COMENTARIUL PSIHOLOGULUI
Problema referitoare la necesitatea uniformei şcolare incită societatea noastră de câţiva ani, oscilând între categoricul „inutilă” şi ezitantul „să ne mai gândim”. Haideţi să lăsăm la o parte aspectul financiar al problemei şi să privim plusurile şi minusurile uniformei şcolare pentru copii.
Uniforma şcolară îl poate ajuta pe copil să se adapteze procesului de învăţământ, să îşi educe capacitatea de autocontrol. La fel cum pijamaua moale şi comodă te trage la somn, uniforma te poate ajuta să te trezeşti. Doar nu ne opunem faptului că la ora de sport copiii trebuie să vină în costum de sport (şi asta e o uniformă, iar la sportivii de performanţă este aceeaşi pentru toţi membrii echipei). Desigur, uniforma nivelează un pic individualitatea copilului, dar îl ajută să se încadreze în colectiv. Imaginaţi-vă o echipă de fotbal în care toţi aleargă pe teren în hainele pe care le preferă! Putem afirma, ca urmare, că uniforma îl disciplinează pe elev, dar tot ea îl poate inhiba, în special în cazurile în care nu ţine cont de particularităţile organismului în creştere.
Am putea evidenţia şi aspectul, destul de controversat de altfel, al „împăcării” statutului social al elevilor, pentru ca cei din familii înstărite să nu se deosebească prea tare de cei din familii mai sărate. Dar toţi adulţii înţeleg că uniforma nu este capabilă să ascundă toate deosebirile, iar copiii vor fi întotdeauna diferiţi.
Deseori auzim şi discuţii referitoare la aspectul financiar, precum că uniforma şcolară este mai ieftină, dar ţinând cont de rapiditatea cu care copiii cresc, acest criteriu ar putea fi pus la îndoială.
Iar în discuţiile despre dezvoltarea deprinderii cu stilul business în îmbrăcăminte în detrimentul individualităţii excesive ar trebui să adăugăm şi problema despre capacitatea de a combina lucrurile şi dezvoltarea gustului. Ar fi bine să ascultăm şi părerile designerilor şi creatorilor de haine pentru copii. Pentru că şi un costum plictisitor poate deveni interesant dacă îi adăugăm individualitate.
Căutaţi calea de mijloc! Extremele nu au fost niciodată o soluţie bună!
