Se spune că o căsătorie în timpul studenției nu este trainică. Poate așa și este, dar numai nu în cazul acestui cuplu frumos. Au devenit prieteni în al treilea an de facultate la medicină, iar în al șaselea, Evgeni și Irina se plimbau deja ore în șir pe străzile Chișinăului, se bucurau de clipele petrecute împreună, înțelegeau că se îndrăgostesc mai mult și mai mult și nu-și mai doreau să se despartă vreodată. S-au căsătorit în 1995, un an dificil, în curând s-a născut fiul lor Nichita, iar 11 ani mai târziu a venit pe lume fiica lor Marta. "Nașterea copiilor este un sentiment de nedescris, nu te poți obișnui cu aceste emoții" spune Evgheni, care și-a găsit rostul într-o afacere în domeniul sănătății. Astfel din 2002, Evgheni lucrează în calitate de reprezentant medical al companiei «Nestle» în țara noastră. Irina se dedică nu numai familiei, dar și profesiei de medic. În casa primitoare, unde este cald și bine, familia Gherman locuiește deja al treilea deceniu, iar în acest timp, dragoste nu a încetat să stea la loc de cinste.
Evgheni, fiica dvs, Marta a împlinit deja opt ani?
Da, are acum opt și jumătate, este elevă în clasa a treia. Nichita anul acesta va împlini 20 de ani, el este student, învață la Moscova. Fiul nostrum încă din copilărie și-a droit să devină om de afaceri așa că și-a ales Facultatea de Științe Economice, pentru ca în viitor să-și pună pe roate propria afacere sau să conducă o companie mare.
Înseamnă că își urmează visul?
Eu și Irina am crezut ca el își va dori să devină medic. Îl tot întrebam despre acest lucru, soția e medic și eu sunt medic după prima profesie, de aceea ne-am gândit că el va deveni farmacist deaorece este o specialitate promițătoare pentru un bărbat, deoarece afacerile în farmaceutică nu sunt mai puțin prospere decât alte tipuri de afaceri. Dar Nichita nu a vrut să ne urmeze calea, el a ales economia.
Nu ați fost dezamăgiți că nu a ales medicina?
Asta a fost alegerea lui! Noi nu am insistat, pentru că fiul nostru este o persoană destul de rezonabilă și independentă. Astăzi copii nu mai tremină școala la 15-16 ani, la fel ca înainte, dar la 19 ani, când sunt suficienți de dezvoltați și capabil să ia decizii independente. El de asta a fost interest, spre asta a mers tot timpul, participa la diferite seminare, cluburi etc. A absolvit liceul cu brio, singur s-a înscris la concursul organizat de Ambasada Rusiei la Universitatea din Sankt-Petersburg, în s-a înscris la Școala Superioară de Economie și din cele două universități a ales-o anume pe asta, adică a ajuns acolo unde și-a dorit.
Dar Marta a decis deja ce profesie și-ar dori?
Pare a fi prea devreme pentru a se decide dar ... Uneori îi spun soției că noi vorbim cu fiica noastră așa de parcă ea ar fi de vârsta noastră. Îi adresăm unele întrebări, îi avem unele cerințe deparcă ea ar fi deja matură: "Ce părere ai despre acest lucru? Ce ia face în situația data?" ... Desigur, Marta are planuri diferite care se schimbă în fiecare an. Acum, de exemplu, este interesată de arhitectură, pictură ... sau să devină interpretă.
O alegere creativă.
Ea este foarte bună la matematică. Este perseverentă, îi place să facă puzzle-uri, Lego, dacă, desigur, îi interzicem computerul: "Minecraft" este jocul preferat, dar și el este un joc logic și legat de construcție...
Reușiți să interziceți computerul? Aceasta este o problemă, de fapt.
Limităm accesul: o oră sau două ...
Cum vă reușește să faceți asta?
Facem compromisuri. Uneori interzicem dacă este nevoie, ori nu poți îndeplini toate capriciile copilului. 8 ani nu sunt 15 sau 19. Părinții știu mai multe, văd mai bine, ei au experiența necesară, care, desigur, le lipsește copiilor. Pe de altă parte dacă lăsați un copil să facă doar ce vrea el, aceasta poate avea un alt rezultat decât cel pe care îl așteaptă părinții. Părinții sunt responsabili pentru copiii lor, să nu uităm asta. Educație este un process destul de greu și care ia mult timp. La bază, desigur, trebuie să fie dragostea pentru copil, dar aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să i se interzică nimic.
Cititul este o altă problemă de mare actualitate în zilele noastre predominante de computer. Știu că dvs. și soția dvs. iubiți să citiți, dar copiii citesc?
Nichita citea și citește încă, dar în cea mai mare preferă literatura istorică. Pe Marta încercăm să o obișnuim cu acest obicei, încercăm să-și facă timp înainte de culcare, pentru a citit cel puțin 5-10 pagini. Alegem opera pentru vârsta sa, care să-I trezească interesul. Acum citește ceva despre Lisa elevă în clasa a treia și cred că îi place.
Adolescența este un examen serios pentru părinți. Cum ați trecut prin această perioadă cu Nichita?
Cu Nichita nu am avut nicio problemă: îi plăcea să învețe și învăța fost ușor. În ceea ce privesc distracțiile desigur că au fost și discotecile și altele dar aceatea nu au fost dominante. Desigur, au existat și perioade de auto-exprimare, de a-și apăra punctul de vedere. Noi, desigur, îl ascultam, dar încercam să îl îndreptăm pe calea cea dreaptă. Cu băieții este mai ușor.
Și cu fetele e mai greu? Întotdeauna mi s-a părut că e invers.
Marta are un caracter complicat. Nichita este mai rațional, el ascultă argumentele pro și contra. Fiica se este mult mai mult emotive ea nu ascultă argumentele.
Dar, de exemplu, subiectele cele mai controversate a acestei perioade de vârstă: alcoolul, drogurile ...
Deseori discutăm despre aceste subiecte în familie. Poate că pare demodat, dar Nichita când este cu cu noi la masă nu bea alcool. Noi nici nu acceptăm acest lucru și nu înțelegem, cum părinții își pot servi copilul adolescent cu vin doar pentru "a încerca". Soția mea a fost educată așa. Eu am fost astfel educat. Astfel ne educăm și copii. Desigur, fiul își poate permite să servească ceva atunci când este cu prietenii, dar nu a venit niciodată acasă în stare de ebrietate.
Tema drogurilor, de asemenea este abordată, explicăm ce înseamnă dependența și ce pericol presupune. Abordarea acestei teme nu a început în adolescență ci mult mai devreme și se amintește permanent. Desigur că temeri există și vor exista probabil până când, probabil, copiii vor avea familiile lor. La vârsta de 30, devine clar dacă o persoană este rațională sau nu.
În familia dvs. există ceva foarte apreciat, comunicarea eficientă, atunci când copilul poate vorbi deschis cu părinții lui.
Dar nici noi nu așteptăm până când copil să vină să ne întrebe ceva, acționăm anticipat. Când privim un film sau discutăm despre unele situații, încercăm ca la aceste discuții să participle și copiii:"Ce părere aveți? Cum s-ar putea proceda în această situație " Nichita este un introvert, el nu vine să se destăinuie sau să-și verse amarul, când era la școală niciodată nu se pângea de nimic ... dimpotrivă. Poate e problema noastră, poate că noi suntem niște părinți dominatori, nu știu ... Dar el niciodată nu se plânge. Poate să îți împărtășească ceva dar de obicei "totul este bine, totul este sub control, nu vă faceți griji."
Dar cum s-a manifesta această diferența dintre copiii de 11 ani?
Cred că este un plus, pentru că copii nu s-au certat niciodată între ei. Pe de altă parte, deoarece Nichita era destul de mare, la un an sau doi putea sta cu Marta, avea grijă de ea, o putea adormi sau hrăni. Eu cu Ira puteam merge la film, în ospeție. Copiii au o atitudine foarte bună unul față de altul, deși interesele, desigur, sunt diferite. Acum Marta că a crescut, se interesează cum îi merg treburile fratelui ei, poate să-I povestească lui Nichita cum îi mai merge. Acum, că el este plecat, Martei îi este foarte dor de el. Nichita nu a ofensat-o niciodată pe Marta, nu a strigat la ea, nici măcar atunci când ea era foarte mică, între ei a existat o armonie dintoteauna. El își făcea treburile lui, iar ea stătea lângă el și se juca și le era bine. Înainte de sosirea părinților adunau totul, făceau curățenie, nu lăsau urme - totul era bine (râde). Sperăm că și peste ani ei vor păstra această relație și vor deveni și mai apropiați.
Cum vă organizați timpul liber?
La sfârșit de săptămână mergem împreună la un restaurant să luăm cina. Seara mergem la plimbare: încercăm o dată sau de două ori pe săptămână să mergem împreună la plimbare, aici la noi în setorul Râșcani este un parc foarte frumos. pentru o plimbare, de asemenea, toate împreună - la parcul nostru Rîșcani frumos. Sora mea locuiește nu chiar departe și are un fecior de zece ani care este prieten foarte bun cu Marta. Deseori în weekend merg unul la altul în ospeție. Ei au propriile lor interese, când se întâlnesc cei doi, vorbesc fără încetare. Când mergem în mașină se filmează reciproc, apoi discută ceva foarte aprins…
Sunt într-o minte! Este minunat când rudele se împacă atât de bine.
Eu și sora mea de asemenea avem o relație foarte caldă și încercăm să ne vedem cât mai des posibil. Mergem în vizită, ne sunăm reciproc. Cu părinții ne vedem în mod constant când noi mergem la ei, când ei vin la noi.
Nașterea celui de-al doilea copil a schimbat cumva relația dvs. cu Irina?
Cum să nu! Acesta este un sentiment de nedescris ... viața noatră a început să gravitează în jurul aceastei micuțe. Acum, când Nichita a plecat, îmi dau seama că fără Marta, probabil ne-ma fi pomenit într-o fel de depresie emoțională. Dar așa, clasa a treia, lecții, noi provocări! Ieri a uitat acasă un manual și două caiete de limbă română: lacrimi, plânsete la telefon și mie și soției... Noi încercam să o liniștim. La lecție a trebuit să scrie pe o foiță de hârtie, după jumătate de oră de plânsete ajungem, ea era deja veselă, din nou era totul bine! Aceasta este un motoraș care nu-ți permite să te plictisești. Naștere ei a avut un impact foarte bun asupra noastră: am devenit mai tineri, mai frumosi (râde).
Dar soția lăsat medicina?
Este acum medic de familie, acum ea face, cum se spune acum, experience, challenge, o provocare, o experiență: ori, a lucrat timp de 15 ani, medic de familie și apoi rezidentura în pediatrie ... Irina se descurcă foarte bine se pare, mamele și pacienții sunt mulțumiți. Este un medic foarte atent telefonul personal îl deconectează doar între orele 21.00 și 07.00. Și de îndată ce este pornit, încep sunetele ... Ea le dă sfaturi tuturor, îi primește la consultație, îi place foarte mult cee ace face. Și oamenii simt asta și vin la consultații cu plăcere.
Sunt foarte puțini pediatri cu adevărat buni.
Această tendință este una mondială. O dată compania noastră a fost vizitată de profesorul Malțev din Kazani, o figură foarte important în pediatria rusă. I-am adresat o întrebare aproximativ la aceeași temă și îmi amintesc bine răspunsul: "Jenea, există mulți medici dar foarte puțini dintre ei sunt cu adevărat buni". Acest lucru este valabil pentru orice profesie. Există însă medici buni, iar noi trebuie să căutăm medicul în care să avem încredere. Poate este necesar să cereți mai multă atenție din partea medicului, iar pacienții ar trebui să respecte recomandările medicului. Nu uitați că un medic, este mult mai priceput decât mama, care nu are o pregătire medicală. Chiar și studenții la medicină în primii ani, cred că au toate bolile din lume, să nu mai vorbim despre cei care, după ce citiesc tot felul de infornații pe internet, încearcă să se trateze pe cont propriu! Iar medicii noștri, majoritatea dintre ei sunt ptofesioniști buni și competenți.
În general, tratamentul unui copilul este o muncă colosală, alimentarea copilului este de asemenea o muncă imensă care presupune multă răbdare. Timpul acum e așa, toți credem că totul trebuie să se întâmple cât ai barte din palme. Ai mers la medic, el ți-a dat o pastilă pe care ai băut-o și imediat trebuie să te faci bine. Dar orice efort de călire a copilului, de arespecta regimul zilei și de somn, dorința de a face anumite procedure, nu, de astea nu este nevoie. Aceasta înseamnă răbdare, dar noi toți vrem să se întâmple totul rapid și imediat ...
Suntem obișnuiți cu semifabricatele: am apăsat butonul ...
Schimbăm totul de la telecomandă ... Am ajuns în punctul în care ieșim în stradă, plouă: "De ce plouă? La meteo nu au transmis ploaie, cum au putut fae asta?!" Noi am uitat un pic, că suntem la fel ca și insectele care zboară în jurul nostru și nu disprețuiesc ploaia. Am devenit prea exigente față de cei din jurul nostru față de natură în general. Am încetat să mai fim exigenți față de noi înșine.
Să revenim însă la soția mea, anul acesta ea finisează studiile și va deveni medic pediatru.
Se pare, că ea conștient și-a luat asupra ei această sarcină, doar mai există familia.
Acum, da. Pentru că ea învață și lucrează. Dar arată foarte bine, ochii îi sunt plini de fericire!
Iată deci care este secretul fericirii unei femei!
(Zâmbind) Un soț bun, un loc de muncă interesant, o familie.
Un soț bun… cum este el în viziunea dvs.? Dvs. și Irina sunteți căsătoriți de 20 de aceasta este o perioadă respectabilă.
Depinde cu ce comparăm. Având în vedere că bunica mea a trăit cu bunicul meu, probabil 60 de ani, atunci acesta este un timp scurt. Iar dacă ne referim la acele familii care azi se căsătoresc iar mâine divorțează, este deja destul de mult. Dar noi trecem la următoarea rundă, în următorul deceniu.
Iar din acești 20 de ani, care ar fi calitățile care permit unei familii să rămână unită și să treacă la nivelul următor? Mulți spun că rutina, lipsa ineditului încurcă uneori….
- (Zâmbind) Pe voi, femeile, este foarte dificil de înțeles. Dar, probabil, primul lucru este iubire, apoi încredere. Capacitatea de a asculta, de a înțelege, iar, uneori, perseverența, alteori cedarea. Și, probabil, capacitatea de a-ți recunoaște propriile greșeli. Dorința de a fi împreună, să înțelegi că împreună este mai bine, că împreună suntem mai puternici. Și căsătoria este un pas conștient. Crearea unei familii nu înseamnă că dacă ceva nu îți convine o poți schimba precum poți schimba operatorul de telefonie mobile sau furnizorul de Internet, astăzi unul, mâine altul ...
Mulți au unele așteptări de la căsătorie și atunci când acestea nu sunt satisfăcute divorțează.
Căsătoria pentru mine, în primul rând înseamnă dragoste. Și ce poate aștepta un bărbat de la căsătorie? Probabil faptul că femeia va iubi copiii, îți va naște copii, va avea grijă de tine ca și soție. Iar femeia la ce să se aștepte? Că bărbatul va contribui la nașterea copiilor și va avea grijă de familie. Dar restul: mașini, vile, apartamente, iahturi pot fi sau nu, iar familia poate fi fericită cu acestea dar și fără de ele. O familie apare atunci când două persoane se întâlnesc, se îndrăgostesc, încep să locuiască împreună și împreună devin mai buni. Întrebarea este, cum va fi această familie: doar spirituală, doar materială, sau ambele și materială și spirituală. Și dacă, după divorț rămân copiii, cum vor fi ei? Aceasta probabil stă la bază. Unora le reușește una, altora alta, dar asta nu înseamnă că trebuie să se căsătorească doar cei care au un start material.
Există, de asemenea cupluri fără copii, dar asta nu înseamnă că dacă nu au copii nu sunt o familie. Aici apare întrebare: ce stă totuși la baza unei familii?
La bază stă iubirea și dorința de a fi împreună cu persoana iubită, înțelegând că fără ea nu poți trăi, iar împreună cu ea devii mai bun. Într-o familie nu este loc de acțiuni negândite: întotdeauna poți pleca trântind ușa după tine, dar dacă mai apoi vei dori să te întorci? Sau, dacă te vei întoarce vei mai fi primit? Acum femeia are o sarcină foarte grea. Ea trebuie să se ocupe și de carieră și de casă iar cerințele rămân a fi aceleași. Cred că femeilor le vine foarte greu. Desigur, femeia ar trebui să pimească ajutor din partea bărbatului, acesta ar trebui să o ajute la menaj și pur și simplu să o susțină în cee ace face. Dacă văd că soția mea este foarte obosită eu nu pot găti cina? Nu pot spăla vasele? Nu pot avea grijă de copil?
Dar v-ați cununat după 10 ani de la nuntă.
Această amintire rămâne foarte vie în suflete noastre! Ne-am cununat în Biserica Sf. Georghe, ne-a cununat Părintele Vitalie (Șincari), din acel moment el este duhovnicul nostru, și pe Marta tot el a botezat-o. Nichita a fost prezent la ceremonie, s-a pregătit pentru asta, ne-a spus niște cuvinte foarte calde atunci. Eu și soția mea, am început a privi la timpul petrecut împreună parcă cu alți ochi. De atunci, uniunea noastră a devenit într-un fel mai emoțională, mai romantică.
Sărbătoriți aniversările?
Întotdeauna! În fiecare an ne întâlnim într-un restaurant, ne facem cadouri. E o adevărată sărbătoare de familie, cum sunt zilele de naștere, Anul Nou. O astfel de sărbătoare pentru noi este și Ziua Îndrăgostiților. Este o zi romantica, în care, de asemenea, luăm cina împreună. E bine, când există asemenea sărbători, atunci când se adună împreună toată familia. Acestea stau de asemenea la baza unei familii, ele sunt un medicament împotriva rutinei. Cred că este bine să trăiești în asemena ritm.
Întotdeauna vă reușește?
Sincer vorbind, aici în Chișinău, îmi lipsește acest ritm. La ora 23.00 pe străzile Chișinăului poți întâlni 50 de persoane, în timp ce în Barcelona - 50 mii, la Kiev - 1000 ... Orașului nostru îi lipsește acestă viață "stradală", diversitatea, tânăra stare de spirit, mișcarea. Puțini turiști, străini, ne fierbem într-un cazan în timp ce lumea se schimbă și trebuie să prindem valul. Deși sunt foarte populare acum rețelele sociale, eu nu agreez foarte mult Facebook-ul, îl deschid foarte rar. Începi să trăiești parcă o viață străină, în loc să privești cerul sau pur și simplu să ieși pe stradă. Lumea nu s-a schimbat, oamenii încă au o atitudine negative unii față de alții, deși îmi pare că au devenit mai buni.
Aveți cu Irina planuri care nu au fost încă realizate?
Desigur, suntem abia la început! În planurile de viitor intră dorința de a ne vedea copii puși pe picioarele lor, de a duce o viață interesantă și activă, de a face ceva bun pentru alții. Suntem tineri, avem doar 40 +, n-am trăit, conștient, nici jumătate din viață! Totul abia începe!
Interviu realizat de Irina Caruş
