Pentru prima dată după mulți ani de jurnalism am plâns, ascultând povestea acestei femei frumoase și deosebite, cu un zâmbet radios și o voce divină. Lilia Șolomei este asemenea unui soare: cald, luminos și darnic. Dar cum reușește oare? Ce îi dă puteri și o face să îşi păstreze aripile chiar și după ce a pierdut oamenii cei mai apropiați? „Viața nu este o plimbare de-a lungul unui câmp”, scria Boris Pasternak, iar adevărata profunzime a acestor versuri am înțeles-o în discuția cu Lilia… Atât de sinceră, profundă și foarte deschisă.
Nicole este foarte deosebită, este imposibil să nu o adori! Este o personalitate pe deplin formată, în ciuda vârstei tinere – 13 ani. Este o fată înțeleaptă, deșteaptă, autosuficientă, foarte dezvoltată, care devine tot mai interesantă pe an ce trece. Este un erudit, un intelectual, un prieten adevărat. Îmi dă sfaturi foarte bune în toate domeniile, iar eu le prețuiesc foarte mult și deseori le urmez. Este emotivă, dar nu se exteriorizează. Este fiica perfectă. Eu spun deseori că Nicole este o fetiță din Cosmos (râde). Desenează extraordinar, ia lecții de la Serghei Guțu, un pictor minunat și un pedagog talentat, soțul prietenei mele Innocika Tihonova. Nicole este perseverentă, ordonată; este o perfecționistă și are un fin simț al umorului. A preluat cele mai frumoase calităţi și de la tatăl ei, și de la mine, cu alte cuvinte a adunat tot ce era mai bun în familiile părinților ei. Un adevărat omuleț mare!
Adoră să citească, iar acesta este meritul meu și mă mândresc: am început să îi citesc cărticele de la cinci luni, iar apoi îi aduceam enciclopedii de peste tot. Multora Nicole le pare cam distantă, prea serioasă… Dar ei nu o cunosc aşa cum este ea în realitate. Când zâmbește, îi spun: „Nicole, îmbrățișezi o lume întreagă cu zâmbetul tău!” În zâmbetul ei te topești! Este o persoană extrem de deschisă, dar numai pentru cei apropiați. Prietenele mele și-au construit cu mare atenție relațiile de prietenie cu Nicole, pentru a stabili această legătură delicată. Dar acum o adoră cu toate.
Știți, sunt foarte mulțumită că înainte de școală am ajuns, absolut întâmplător, la un centru de dezvoltare a copiilor, situat în biblioteca evreiască, vizavi de KEDEM. Acesta oferă o pregătire foarte serioasă pentru școală și recomand tuturor să meargă acolo. Pedagogul nostru, Ludmila Lurie, nu mai lucrează acolo, dar eu îi sunt extrem de recunoscătoare pentru că ne-a pregătit fiica pentru admitere direct în clasa a doua a Liceului „Gogol”. Cât privește educația, aș vrea să recomand părinților să investească în copiii lor din cea mai fragedă copilărie: cărți, lego, jocuri creative… Nu spun nimic nou, doar că unii vorbesc, iar alții pun în practică și participă activ la viața copilului lor. Este foarte important ca micuțul să comunice cu alți copii de vârsta lui; la fel, este absolut necesară participarea personală a părinților în viața copilului, fără a lăsa această sarcină exclusiv pe seama centrelor de dezvoltare. Să nu uităm că cel mai important este contactul dintre părinți și copil, cercul de prieteni ai părinților și copil. Nicole a crescut printre oameni foarte creativi și inteligenți, iar dicția și vocabularul ei erau atât de bine puse la punct încă din fragedă copilărie, încât prietenii noștri o comparau în glumă cu o studentă de la Litere (râde). La fel, este important ca părinții să petreacă cât mai mult timp alături de copil. Noi mergem împreună să vedem desene animate la cinematograf, unde eu adorm liniștit, iar Nicole glumește: „Ai putea să dormi gratis acasă, pentru asta nu este nevoie să cumperi bilet la film!” Recent am fost la patinoar, și vom continua să mergem. Asta deși eu sunt foarte ocupată și de multe ori nu am timp suficient. Este important să fii foarte sincer cu copilul tău; despre inadmisibilitatea violenței verbale și fizice nici nu mai vorbesc.
Știți, eu nu prea simt ostilitatea și dușmănia, probabil pentru că port prea des ochelarii roz, după cum a remarcat profesoara mea de la Școala superioară de muzică și teatru „Mendelssohn Bartholdy” din Leipzig (râde). Cei apropiați îmi spun, și eu știu asta, că am suflet de copil, care nu se va schimba niciodată și care nu va putea fi distrus din interior. Pentru un om de creație, care iubește cu adevărat ceea ce face, și nu are importanță în ce domeniu, pentru el este important focul interior, acel fior permanent și acea stare de ardere care ne propulsează înainte. Am acel foc. Și în pofida a tot ce se întâmplă în jur – sărăcia din țară, salariile mizere, eu radiez. Sunt fericită să fug spre serviciu. Deși, uneori, nici nu-mi vine să mă trezesc dimineața, atât de obosită sunt. De exemplu, după spectacolul „Salcâmul alb”, pus în scenă de Harmelin, mi se părea că am rămas fără baterii, lucru care mi se întâmplă extrem de rar.
Nimic nu mă ajută mai mult decât casa. Să fiu alături de Nicole, împreună cu pisoiul nostru superpozitiv Lenecika, iată adevărata fericire! Recent am început să privim filme: Nicole descarcă filme interesante, iar noi organizăm, pentru 7-10 zile, vizionări în familie. Doar așa, doar în cercul rudelor și al apropiaților. Mai sunt și prietenele: este o bucurie pentru mine atunci când pot să comunic cu ele. Toți apropiații știu că până la o anumită dată „nu sunt disponibilă”, iar apoi sunt fericită să îi văd. În plus… știți, este foarte important să nu te apuci de multe odată. Eu sunt o persoană săritoare la nevoie, mă implic în multe activităţi, sunt mereu gata să ajut, să ies pe scenă, chiar și în detrimentul propriei persoane, al familiei, al lui Nicole, însă acum o persoană apropiată mă învață să spun „nu”. Nu știu dacă supăr pe cineva, dar știu că această capacitate de a spune „nu” este foarte importantă pentru mine și pentru familia mea. În caz contrar „ard” pur și simplu. Învăț să îmi stabilesc prioritățile.
Următoarea întrebare a provocat o reacție emoțională, și Liliei, și mie. Cei dintre noi care au pierdut pe cineva apropiat, vor înțelege fără explicații.
Știți, în cuibușorul nostru erau trei pui: fratele mai mare Serioja, fratele mijlociu Igor și eu. Plus cei mai grijulii părinți din lume, care reprezentau pentru noi aripile cele mai sigure și cuprinzătoare. Am avut o familie foarte iubitoare, am crescut înconjurați de atâta dragoste și atenție… Părinții ne-au oferit educația cea mai aleasă: cu strictețe, dar și cu dragoste. Eu eram puiul cel mai mic, de aceea, probabil, aveam parte de cele mai bune lucruri. Eram preferata tatei, ca toate fetițele, de altfel; și frații mi-au avut grija: Serioja m-a educat până la un an, deși trebuia să aibă grijă și de Igor. Mama și tata lucrau ca profesori la un colegiu veterinar: mama preda latina și farmacologia, iar tata – chirurgia și expertiza sanitar-veterinară. În plus, tata practica, era cel mai bun chirurg veterinar din regiunea Nikolaevsk, unde locuiam. Nici mama și nici tata nu aveau prea mult timp pentru copii, aveau mult de lucru, plus activitățile de partid, dirigenția… Tata avea un pic mai mult timp liber, și îmi amintesc cum îmi împletea cosițe pentru școală: tip Malvina sau „coșuleț”. Și în clasa întâi m-a condus tata, și florile pentru învățătoare mi le învelea frumos… Stropea trandafirii, ca butonii să pară presărați cu picături de rouă… Împreună cu el, la vârsta de patru ani, am urcat pe scenă și am evoluat în colectivul de creație artistică „Aprilie”. Apoi, la cinci ani, părinții m-au înscris la o școală de muzică, mi-au cumpărat un pian, care costa, la vremea aceea, bani nebuni: 555 de ruble în rate, având în vedere că salariul era de 120 de ruble, iar în familie erau 5 persoane. Știți cât de greu era în perioada aceea.
Din contra, mama era cea severă și exigentă. Așa a fost ea crescută și așa ne-a crescut și pe noi, cei trei copii, iar eu îi sunt nespus de recunoscătoare. Cu câțiva ani în urmă mi-a povestit cât de greu i-a fost în anul în care am plecat să studiez la Chișinău (aveam 11 ani)… A suferit enorm și a plâns nopți la rând, iar părul i-a albit de tot din cauza grijilor și a dorului. Dar mi-a spus că înţelegea: nu are dreptul să mă lipsească de ceea pentru ce trăiam. Ştia ce înseamnă pentru mine muzica, ce înseamnă pentru mine cântatul. Este un fel de sacrificiu părintesc! Eu, de exemplu, nici nu îmi pot imagina cum mi-aș lăsa fiica să plece. Mamele iubitoare, mamele înțelegătoare sunt cele care se jertfesc pe sine, jertfesc o parte din viața lor, o parte din inima lor. Iar acest gol nu poate fi acoperit cu nimic.
La internatul-cor nr.2 pe Grenoble (pe lângă acest internat era baza Corului televiziunii și radioului). Am stat un an la Chișinău, iar mama m-a văzut de câteva ori – când mergeam în vacanțe și când au venit încoace împreună cu tatăl. În vacanțe stăteam la mătușa mea, sora mai mică a tatălui – Elena Coșnean, căreia îi mulțumesc din suflet. Ea mă susține și acum, este îngerul meu păzitor.
Mama povestea că în copilărie eram foarte tăcută și reținută. Nu făceam nici un fel de probleme – când cădeam, mă ridicam fără să plâng, când mi se întâmpla ceva, nu spuneam nimănui. Acum toți se miră când le spun că în copilărie aveam caracterul lui Nicole. M-am născut în orașul Baștanka din regiunea Nikolaevsk, iar când colegiul din Novopoltavka, unde lucrau părinții, a fost desființat (eu aveam doi ani pe atunci), ne-am mutat în satul Migheia – o localitate de tip orășenesc, dar eu îl numesc sat. Mă mândresc că am crescut acolo – de-ați ști cât de frumos este râul Iujnâi Bug! Am absorbit frumusețea acelor locuri, puterea râului, cu pragurile şi vârtejurile lui: uneori chiar și pe fotografii este confundat cu un râu de munte.
În copilărie jucam jocuri de băieți: alergam după agude pe acoperișul acaretului și de multe ori îl spărgeam; am trecut înot râul nostru învolburat la vârsta de șapte ani, împreună cu prietenii Ruslan și Vovka, pe cauciucuri de la mașini. La întoarcere ne-a fost frică și traversăm prin același loc și am fost nevoiți să căutăm o porțiune mai liniștită, să nu ne ia curenții. Cu aceiași Ruslan și Vovka „am fumat”, să zic așa. Nici unul dintre noi nu știa să fumeze, ei aveau țigări „Belomor”, dar eu nu am inhalat fumul, l-am ținut în gură și am spus că e o porcărie, iar experiența fumatului s-a terminat aici. În schimb, dacă scot tutunul din țigarete, pot cânta la acest „tubușor”: scoate un sunet interesant, neobișnuit. Nicole știe despre toate aceste pățanii, a fost la râu și a văzut cât este de abrupt este malul. Când mă pregăteam de interviu, ea s-a interesat: „Dar despre fumat ai să povestești? Despre cum ai stricat acoperișul? Și despre cum ți-ai spart capul cu sania?”
Aveam o alee foarte largă, iar iarna ne dădeam acolo cu săniuțele. Țin minte ca acum: aveam șase ani, purtam eșarfa roză și stilată a mamei, legată în cruce sub brațe, zburam cu sania și cântam (cântă). Zbor la vale deci, cânt, mă răstorn și mă lovesc la cap! Când m-a văzut mama… În schimb nimeni nu m-a certat.
Serioja se ocupa cu sportul, mergea la sambo, toate tipurile de lupte. Mă așeza pe canapea și mă ruga să îl înșfac de chimono, îmi arăta tehnici de apărare şi îşi exersa abilităţile. Dar nu se purta urât cu mine niciodată, am fost mereu înconjurată de dragostea fraților. În copilărie Igor era foarte bolnăvicios, a suportat o meningită și medicii erau rezervați cu privire la șansele lui de supravieţuire. Mama s-a văzut nevoită să îl lase pe Serioja în grija tatălui; eu nu eram născută pe atunci. Ca urmare Igor a crescut o persoană mai delicată, mai atentă, mai sensibilă. Eu îl apăram la școală – el era în clasa a opta, eu într-a cincea, dar mă dădeam mare și îi săream în ajutor când copiii îl tachinau. Apropo, mama era foarte severă cu toți studenții, inclusiv cu Serioja și Igor: îi scotea afară din sală, le punea trei, dacă meritau, pentru ca să nu existe vorbe despre protecționism. Țin minte cum le călcăm părinților halatele și bonetele albe, era atât de obositor, dar și foarte plăcut, desigur.
Îmi sunt dragi și alte amintiri din copilărie, atunci când tatăl îmi punea picioarele pe ale sale și pășeam, împreună, cu pași gigantici. Îmi mai plăcea să merg în urma tatălui pe zăpadă și să calc pe urmele lui mari – eu aveam un picioruș mic, dar mă străduiam să pășesc larg, ca tata, ca să calc exact pe urmele lăsate de el. Mai țin minte cum duceam copiuțe la examenele lui: studenții tatei scriau copiuțe și mă trimiteau în coridor. L-am întrebat mai târziu dacă știa că duceam copiuțe elevilor lui. S-a dovedit că știa.
Îmi mai amintesc cum tata mă așeza în fața lui pe motocicletă și mă lipeam cu spatele de el, mă prindeam cu mâinile de ghidon, iar deasupra erau mâinile lui, atât de puternice, sigure, frumoase… Vântul sufla din față, părul meu zbura în toate părțile, dar mă simțeam în deplină siguranță… Aceasta este adevărata comuniune dintre tată și fiică…
Pe tata îl chema Nicolai și a plecat dintre noi în anul 2001, iar în 2002 s-a născut Nicole, pe care am numit-o în cinstea bunelului. Când era încă foarte mică, mă ruga să o iau în brațe și ne uitam la fotografii. Odată, a luat în mână fotografia bunicului și a spus: „E bunicul meu. A fost făcut pentru fericire, pentru cuibul părintesc”. După asta repeta mereu că atunci când va creşte mare se va face chirurg și îl va opera pe bunelul, ca să îi dea viaţă din nou. La un moment dat am început să îmi faci griji şi am ascuns acele fotografii. Dar uite că acum vă răspund la întrebări, iar după geam cântă păsărele, și cred ca sunt părinții noștri, iar noi suntem ca puii în cuib… Eu nu am văzut acele imagini îngrozitoare când familia mea a luptat cu boala oncologică a tatălui – eram în turneu –, dar trei luni am sunat acasă zilnic. În fiecare spectacol din Anglia, în scenele de rugăciune, mă rugam pentru tatăl meu. A promis că mă va aștepta – el credea, și eu credeam. O naivitate, dar credința rămâne cel mai important lucru. Mama îmi spunea la telefon că îl hrănește ca pe un pui – în cioc. Când a plecat dintre noi, m-am simţit ca o pasăre cu aripa rănită. Atunci când ambii părinți sunt în viață, te simți ca o pasăre care zboară în înaltul cerului, se avântă spre soare. Este fericirea copilăriei.
Iar când în luna august a plecat și mama, a fost de parcă m-am prăbuşit de la acea înălțime. O lovitură cruntă de pământ, iar vorbele că nimic nu s-a terminat, că trebuie să mergi înainte par atât de lipsite de suflet. Eu înțeleg că trebuie să mă ridic și să îmi strâng aripile. Să le desfac, să ridic capul, să inspir adânc și să încerc să zbor din nou. Pentru că este viața mea, pentru că o am pe Nicole, iar mama ei trebuie să fie la fel de zâmbitoare și puternică. În a treia zi după înmormântare i-am scris șefului de grupă de la teatru, Harmelin, și l-am rugat să mă înscrie la repetiții. Atunci se pregătea opereta „Salcâmul alb”. Toți mă compătimeau, mă întrebau: „Poate nu e cazul?..” Dar am insistat. Lumea venea la mine, oamenii își exprimau regretul, întrebau cum rezist. Mă admirau. Eu le ziceam că lucrăm mai departe. Pe Facebook publicam statusuri vesele. Zâmbeam când ieșeam în lume. Chiar și la înmormântarea mamei le-am interzis tuturor să plângă: mai târziu, acasă, fără mine, veți plânge, nu aici. Pentru că mama a murit în brațele mele, iar până atunci eu nu mă gândisem niciodată la expresia „a muri în brațele cuiva”. I-am simțit ultima răsuflare, nu am chemat pe nimeni. Sunt niște momente pe care nu le poți povesti, sunt toată în lacrimi…
Până la 40 de zile am visat-o pe mama de trei ori. Acasă, noi vorbim cu Nicole despre bunica, glumim, nu vreau ca mama să sufere acolo. Toți îmi spun: las-o să plece. Dar nu vreau. Au trecut cele 40 de zile și a încetat să îmi mai vină în vise. Pun sub pernă fotografia ei, îi sărut poza din telefon, ca o nebună. Îmi place la nebunie scrisul mamei. Iubesc orice este legat de ea. Acum beau din cănuța ei…
Și uite așa, eu, un pui de pasăre, trebuie să mă ridic acum, să îmi desfac aripile pentru zbor, pentru ca fiica să mă vadă fericită. Când nu este acasă, plâng în hohote – mă copleșește această durere enormă, dorul de mamă, tată și fratele Igor, care nici el nu mai este printre noi. Dar am un sprijin – Nicole și fratele Serioja. El locuiește în Pervomaisk, lângă Migheia. Aștept cu nerăbdare vara, ca să revăd casa copilăriei mele. Mama știe că noi suntem copiii cei mai bun, adevărați copii ai părinților noștri.
Uite încă una: îmi amintesc cum mergeam la pus cartofi – aveam o grădină a noastră. Tata lua de la sovhoz o căruţă cu doi cai – Gruşa era roşcat, iar Şpak – negru, cu un romb alb în frunte. Puteam conduce acest atelaj, tata m-a învăţat. Îmi dădea mie hamurile, umpleam căruţa cu saci şi plecam tuscinci la grădină. Mai târziu, pe mama o lăsam acasă, avea multă treabă pentru o familie de cinci persoane!!! Dar iată că odată caii s-au smuncit şi au luat-o la trap, însă eu am reuşit să îi opresc! Doar imaginaţi-vă: o căruţă zburând şi o fetiţă încercând din răsputeri să ţină frâiele în mână… Cât am mai plâns atunci când am aflat că Şpak şi Gruşa au fost daţi la combinatul de carne, pentru salam… Am încetat să mai mănânc salam, credeam că tot salamul este făcut din carnea lui Şpak şi Gruşa, pe care îi iubeam atât de mult. Ochii cailor îmi inspiră şi până în prezent emoţii puternice. La fel ca ochii vacilor şi ai câinilor – consider că sunt cei mai frumoşi ochi din lume.
Tatăl meu cânta, era un tenor liric extraordinar, iar eu îl ascultam cu mare plăcere în copilărie – era solist al unui ansamblu instrumental. Tata este originar din Moldova, din satul Nicoreni. Mai târziu familia lui s-a mutat la Drochia, unde am fost deseori când eram copil, şi îmi amintesc cum oaspeţii cântau la mesele de sărbătoare. Tatăl meu era sufletul petrecerilor. Iar frumoasa lui soră, Eugenia Şolomei, a învăţat împreună cu Maria Bieşu la colegiul agricol din Leova, cu care a participat şi a luat premii la diverse concursuri artistice de amatori. Atunci când au câştigat un concurs republican, ambele au primit o recomandare pentru conservator. Însă părinţii i-au interzis categoric mătuşii să dea admiterea la conservator, spunând că va ajunge o cerşetoare cu mâna întinsă. (cu tristeţe) Aşa se întâmplă deseori… Mai târziu a fost admisă la Moscova, la specialitatea de tehnolog în domeniul cărnii şi al laptelui.
Mama nu avea o voce puternică, dar cânta împreună cu tata în corul colegiului pedagogic – ştiţi că în timpurile sovietice astfel de colective erau foarte răspândite şi populare. Uite aşa, datorită părinţilor mei talentaţi, am devenit muziciană. Trebuie să spun că şi Nicole manifestă înclinaţii în acest domeniu: are o ureche muzicală perfectă.
Apropo, părinţii nu ne luau cu ei la sărbători şi cred că este corect. Nicole îmi aminteşte şi acum cât de chinuitor era pentru ea ca, de ziua ei de naştere, să vină prietenele mele adulte. Nu mai era clar dacă era sărbătoarea ei sau petrecerea noastră.
Lenecika este o creatură absolut neordinară! Este boierul, bărbatul din casa noastră! Toţi, dar absolut toţi îl adoră. Este foarte blând, niciodată agresiv, dar este şi independent, într-un cuvânt – stăpânul casei. O tachinează pe Nicole, o tachina chiar şi pe mama mea! Îşi apără teritoriul. Este foarte curat, îngrijit. I-am făcut o cutie cu nisip, unde se tăvăleşte, împrăştiind nisipul peste tot, desigur, iar eu strâng. Îmi este milă că se uită afară doar prin geam! Aseară Nicole mi-a spus: „Mamă, pe tine nu te atinge! Sigur, îi dai de mâncare, îl îngrijeşti…”. Într-un cuvânt, motanul are propria sa ierarhie în casă. Nicole a adus această minune roşcată când avea o lună, era micuţ, plin de pecingine… Iar acum toţi îi spun: „Hei, ai înţeles în ce familie trăieşti?” Îmi place să îl răsfăţ cu diferite bunătăţi, de sărbătorile „omeneşti”, de zilele lui de naştere. Îi plac plăcintele cu varză, sarmalele, însă mâncarea de pisici trebuie să fie clasa premium. Îi spun mereu: „Lenecika, mănânci de parcă aş avea salariul Annei Netrebko!” Este un motan foarte credincios, înţelegător. Atunci când noi cu Nicole tuşim, şi el scoate nişte sunete de parcă ne-ar compătimi, vă imaginaţi? Iar dacă stau un pic mai mult pe pragul blocului, el se plimbă de colo-colo pe balcon, de parcă nu ar mai avea răbdare. Lenecika este şi foarte tacticos: nu ne trezeşte niciodată dacă îi este foame. Însă nici nu ne lasă să dormim prea mult: ştie când închid alarma şi nu mă lasă să adorm, mieunând asurzitor. Iar coada! Ar trebui să vedeţi ce coadă are!... Are şi paşaport, unde este înscris numele lui. Şi culoarea – „roşcat”.
Sărbătorim Crăciunul ortodox în cercul familiei, fără prea mari fiţe. Şi Anul Nou îl sărbătorim împreună cu familia. De când s-a născut Nicole, în fiecare an mama venea la noi pentru cele trei luni de iarnă, şi noi sărbătoream Revelionul şi Crăciunul acasă, toţi împreună, chemam şi oaspeţi…
Sunt o persoană foarte ospitalieră, asta este tradiţia familiei mele. Talentul culinar este moştenit de la mătuşa mea după tată şi de la bunica. Mie personal îmi plăcea foarte mult cum gătea tata. În Facebook am un album – „Bunătăţile mele”. Gătesc destul de bine şi chiar şi prietenele mele moldovence, adevărate profesioniste în ale bucătăriei, îmi laudă bucatele. Apropo, una dintre ele, Viorica Ivasiuc, m-a învăţat să fac conserve de casă. Gătesc dacă am timp, pot să stau şi până la două, trei dimineaţa… Însă recunosc: deseori mănânc pe fugă din cauza lipsei de timp, iar aceasta se răsfrânge, din păcate, şi asupra fiicei. M-au certat la acest subiect şi prietenii, şi părinţii, dar… asta e! Viorica mă salvează: are grijă de casă când sunt în turnee, ne aduce de mâncare când ştie că nu am reuşit să gătesc nimic. Apropo, despre fotografii: la o recepţie, soţul avocatului parlamentar Aurelia Grigoriu, Dumitru, mi-a spus: „Lilia, eşti o fată foarte extraordinară: pe pagina de Facebook apar ba pârjoale, ba teme politice serioase!”
(am vrut să destind puţin atmosfera, să uităm de subiectele triste)
Wow, wow, fată… (zâmbeşte sclipitor). Parţial sunt de acord cu aceste bancuri – când vezi pe net „interviuri” video cu astfel de blonde, nici nu ştii încotro s-o apuci! Şi în familie glumim pe această temă, chiar sunt tachinată uneori, cu bunăvoinţă totuşi… Fina mea îmi spune: „Mamă, halal aşa blondă, ai rădăcina părului închisă: CREIERUL SE LUPTĂ!” De fapt, nu este atât de importantă culoarea părului, cât lumea interioară. Dar acestea sunt adevăruri arhicunoscute.
Este un proces care începe din frageda copilărie. Nu mi-a insuflat nimeni dragostea faţă de muzica clasică, însă în casa noastră cânta permanent radioul şi de mică ştiam că avem o mare vedetă, Maria Bieşu, un ansamblu „Joc” şi o capelă „Doina”. Aceasta depinde de cultura muzicală a părinţilor, cum au fost ei educaţi, ce tradiţii au urmat, ce idealuri au avut în familie. Ascultam şi discuri de vernil – spectacole pentru copii, spectacole muzicale.
Cred că trebuie să le punem copiilor acasă înregistrări audio – pentru copii, sunt foarte numeroase acum; prelucrări clasice. Să îi ducem la spectacole, la teatru, de exemplu la „Teatrul de pe strada Trandafirilor” al lui Iurii Harmelin, unde activez în prezent. Avem un repertoriu excepţional: „Cippolino”, „Peppi Ciorap Lung”; la Teatrul „Cehov”, care are şi el un repertoriu destul de larg pentru copii; la Opera Naţională – noi, de exemplu, adorăm „Răţuşca cea urâtă”. La Filarmonica Naţională sunt organizate spectacole excepţionale sub conducerea muzicologului experimentat Irina Martâniuc. Odată, o mămică m-a întrebat: „Ce poveste e asta – Cippolino?” Vă imaginaţi? Acum foarte mulţi, şi părinţi, şi copii, trăiesc o viaţă virtuală în reţelele de socializare, în jocurile de calculator… Mai bine luaţi-vă copilul de mână şi mergeţi la teatru.
Am o elevă, care absolveşte clasa a 12-a a Liceului de teatru şi vrea să dea admiterea la facultatea de actorie. Mama ei este foarte inteligentă – are patru fete, şi îşi pune întreg sufletul în ele, se străduieşte să le dezvolte multilateral, inclusiv prin intermediul lecţiilor de muzică. Şi iată că îi prezint acestei fetiţe două opere clasice, i le-am fredonat, iar ea a rămas împietrită. O întreb: „Nu ţi-a plăcut?”. Iar ea îmi răspunde: „Ce muzică sublimă! Iar eu toată viaţa ascult bum-bum!...”
Părinţii trebuie să depună eforturi nu doar în domeniul matematicii şi al limbilor străine – şi ele sunt importante, dar mult mai importantă este spiritualitatea pentru viitorul luminos, viu şi emoţionant al copiilor noştri! Investiţi dragoste, cunoştinţe, bani. Trăim într-o lume plină de sânge, de violenţă şi trebuie să ne ajutăm copiii să nu devină înrăiţi şi înverşunaţi, pentru a schimba lumea înspre bine. De aceea mergeţi cu copiii la galerii de artă, la muzee, urmăriţi ce citesc, recomandaţi-le cărţi bune. Vizionaţi concerte, călătoriţi, nu vă îndepărtaţi de ei.
După cum v-aţi dat seama, nu a fost nevoie să îi inoculez lui Nicole dragostea pentru arta clasică. Ea s-a născut şi trăieşte în acest mediu. Când eram însărcinată în 8 luni, am cântat un spectacol întinsă pe pardoseală şi am răcit – vă imaginaţi! Ce nebună eram… Lui Nicole îi place să îmi amintească aceste lucruri. Iar primul meu spectacol fiind gravidă cu fiica a avut loc în Sala cu Orgă – îmi era deja cam greu să cânt fraze lungi într-o singură respiraţie şi îmi făceam griji. Dar tocmai la acest spectacol Nicole s-a mişcat pentru prima dată!
Întotdeauna particip la astfel de proiecte nu doar prin cântat, ci şi financiar. Deşi salariul meu nu îmi prea permite să mă implic mai activ. Dar încerc… Plasez fotografii în reţelele de socializare, iar oamenii trebuie să ştie că noi nu pasăm aceste link-uri de binefacere de la unul la altul, ca într-un joc de ping-pong, ci acţionăm într-adevăr. Încerc să ajut şi oamenii, în viaţa de zi cu zi, fără evenimente speciale. Totuşi nu le spun cine sunt, unde lucrez, nu insist să mi se mulţumească şi să nu fiu uitată toată viaţa… Sper, pur şi simplu, că aceşti oameni, la rândul lor, vor împărţi celor din jur din bunătatea şi căldura lor. Iar eu… eu nu-mi fac titlu de glorie din faptele mele…
Interviu realizat de Irina Caruş
