O cunosc pe Anna de mult timp, însă este pentru prima oară când îi iau un interviu. Prezentatoare a emisiunii „Dimineața la CTC”, organizatoare de nunți și alte evenimente sociale, în viața de zi cu zi este un om simplu, erudit și cu mult bun simț. Este ușor și plăcut să discuți cu ea – poate e din cauza numelui? Anna înseamnă „plăcută”, „grațioasă”, ceea ce este absolut adevărat. Mamă a două fetițe gemene, ea este convinsă că timpul reprezintă cel mai prețios lucru pe care îl putem dărui copiilor. Se consideră o persoană activă și grijulie, dar nu și o mamă superprotectoare. Cu toate acestea, copiii au devenit tema principală a discuției noastre.
Anna: Mama a muncit de sărbători (râde). Dar ador Revelionul tocmai pentru faptul că poate fi sărbătorit toată luna ianuarie! Așa că noi am sărbătorit, cu fetele, un pic mai târziu. La grădiniță a fost organizat un matineu foarte bun, cu un program spectaculos, mulţumim educatorilor. Brăduțul l-am împodobit acasă, toți împreună.
Anna: Artificial, pentru că ne pare rău de copaci. În general, noi decorăm apartamentul în fiecare an diferit, este un proces foarte interesant și captivant. Te întorci în copilărie, retrăiești iar și iar această perioadă magică, te cufunzi în lumea basmelor. Și fetele mă învață foarte multe – uneori spun câte ceva și cad pe gânduri, realizând cât de profund este.
Anna: Da, mai ales că mama este una! Iar de atenție au nevoie amândouă la fel. Pe fiecare să o îmbrățișezi, cu fiecare să petreci timp. Trebuie să-ți împarți corect dragostea, pentru ca nici una să nu fie supărată sau afectată. Acum, când au crescut un pic, le este mai interesant, pentru că au mereu un prieten alături. Sunt foarte prietenoase, drăgăstoase – se mai ceartă câteodată, desigur, dar în general sunt niște copii minunați.
Anna: Obligatoriu. Însă preferă, totuși, desenele animate (râde).
Anna: Minunat și complicat în același timp, pentru că trebuie să le fii exemplu în toate. Noi suntem o familie foarte prietenoasă, iar relațiile noastre nu sunt construite pe dominarea mamei asupra fetelor. Tradiția noastră este ca în fiecare seară să ne adunăm împreună și să povestim cum a trecut ziua. Fetele îmi povestesc ce s-a întâmplat la grădiniță, iar eu le povestesc lucruri interesante de la serviciu.
Anna: Cinci ani și jumătate. Aniversarea a cincea am sărbătorit-o pe picior larg: am invitat toți prietenii lor (părinții acestor prieteni sunt prietenii mei), așa că a ieșit o sărbătoare mare și frumoasă, pe care am numit-o „Împărăția Sofiei și Anastasiei”. Cea de-a doua ocupație a mea este organizarea și desfășurarea evenimentelor. Așa că, dacă tot organizez sărbători pentru toată lumea, am făcut-o și pentru prințesele mele! Iar ideea cu împărăția mi-a venit de la afirmația fetelor că eu aș fi regină, iar ele prințese.
Povestea lor preferată este cum au apărut pe lume. Le-am povestit-o de sute de ori, dar ele tot nu se satură, o cer iar și iar. Povestea e următoarea: l-am rugat pe Dumnezeu să îmi dăruiască un copilaș, dar el a făcut o minune și mi-a dăruit doi. Atunci eu l-am rugat să fie diferiți! Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și au apărut Sonecika și Nastenika. Cine le-a dat nume? Soniei – mama, iar Nastei – tata. Dar nu imediat, ci abia peste două luni (râde).
Anna: În principiu, nici una. Am citit și recitit toate dicționarele de nume, am tot discutat, iar într-un final tata a spus: „Gata, am obosit să aleg, să fie Nastea!” Sunt multe nume frumoase și te gândești că atunci când se va naște copilul, te vei uita la el și vei înțelege ce nume să îi dai. Iar fetele aveau caractere diferite chiar de la naștere.
Anna: (zâmbește) Da, și acum sunt sigură: caracterul copilului i se dă la naștere. Atunci când vezi doi omuleți absolut DIFERIȚI! Au caractere diferite, se mișcă diferit. Una un pic mai mare, alta un pic mai mică; acum este o diferență de 13 cm între înălțimile lor.
Anna: De fapt, Sonia și Nastea s-au născut femei. Mă refer la faptul că unele femei se „creează”, însă fetele mele au aceste trăsături de la naștere. Nu ne plac pantalonii și preferăm rochițele. Avem pantaloni în garderobă, dar este o problemă să îi purtăm chiar și în sezonul rece. Le plac foarte mult fundițele, mărgelele. Au câte 3 sticluțe de parfum fiecare: îi cer ba lui Moș Crăciun, ba tatei, ba mamei, ba bunicilor… De fapt, au de toate: parfumuri, cosmetice, poșete și multe alte lucruri femeiești (râde).
Anna: Am studiat această problemă: parfumierii din zilele noastre au avut grijă să producă parfumuri pentru cei mici, iar multe case de modă au linii pentru copii, adaptate la cerințele dermatologilor, alergologilor și așa mai departe. Totodată, nu este vorba neapărat despre parfumuri scumpe, este important să avem grijă ca acestea să fie calitative și să corespundă cerințelor. Cât privește problema dacă să le folosim sau nu… Fetele văd cum mă machiez, folosesc parfumuri și își doresc să fie „ca mama”. Pe de altă parte, trusa de cosmetice pentru copii este o altă modalitate de a învăța fetițele să fie ordonate. Urmăresc ca în sertarele fetelor să fie mereu ordine.
Anna: Da, da! Eu înțeleg că ele învață de la mine multe, inclusiv cum trebuie să se îngrijească. Din această cauză sunt și mai exigentă față de mine. Pe de altă parte, le sunt prietenă, și acest lucru este foarte important.
Anna: Este adevărat. Noi chiar ne păstrăm reciproc secretele – avem o astfel de practică. Ele îmi încredințează ceva ce nu știe nimeni, iar eu fac la fel. Și ne ținem cuvântul să nu povestim nimănui. Sunt lucruri nevinovate, dar foarte necesare. Eu încerc să evit constrângerile, pentru a nu leza personalitatea și a nu împiedica dezvoltarea talentelor, abilităților. Nastei îi place tot ce este legat de motorica fină, să citească, să scrie… Doarme cu cartea în brațe! Adoră caietele, pixurile. Scrisoarea ei către Moș Crăciun aproape că m-a făcut să plâng. I-a cerut Moșului un caiet și un stilou! M-am gândit că dacă ar vedea cineva scrisoarea, ar crede că fata nu are nici măcar un pix! De fapt, are o mulțime de pixuri, de caiete și de carnețele, și toate sunt scrise.
Așa că este minunat să fii mamă de fete. Desigur, acum nici nu îmi imaginez ce aș fi făcut dacă aveam doi băieți, însă momentan avem o adevărată împărăție a femeilor… Ele tind deja spre a crea frumusețea în jurul lor: să decoreze frumos interiorul, să aranjeze cu gust masa…
Anna: Depinde cum le educi. Problema la ordinea zilei în casa noastră este ca toate lucrurile să fie puse la locurile lor. Educația mea în ceea ce privește curățenia se bazează pe stimulare. „Faceți curat în cameră și eu vă ofer ceea ce vă place.” Și monede de ciocolată, desigur, și multe altele. Le-am adus dintr-o călătorie o pușculiță cu Ana și Elsa (eroinele filmului animat „Inimă de gheață” – nota aut.) și le-am spus: „Fetelor! Putem câștiga bani pentru a merge la mare”. Este clar că nu vor aduna ele bani pentru mare, însă au un stimulent, o motivare. În plus, ele trebuie să știe de unde vin banii.
Anna: Daa, la orice pas, „mamă, hai să cumpărăm”. Eu le spun: „Stați așa. Haideți să calculăm. Mama merge la serviciu și de aceea poate să cumpere asta!” Acum am ajuns la perioada când le înțelegem pe toate. Fetele, de altfel, au avut primul lor câștig serios pentru filmările într-un video social despre Moldova. Așa că ele înțeleg ce înseamnă munca. Apropo de bani – mă străduiesc să le educ fetelor nu doar generozitatea, ci și compasiunea, în formă activă. Noi participăm la evenimentul anual de caritate „Чья-то жизнь – уже не мелочь” (Viața cuiva nu este un mărunțiș), iar pentru aceasta adunăm bănuți, pe care îi donăm pentru ajutorarea copiilor.
Anna: Avem câteva în casă: telefonul meu mobil și două tablete. Plus televizorul. Nu au televizor la grădiniță. Când vin de la grădiniță, comunicăm. Fetele se joacă, fac lucruri care le plac. Le permit foarte rar să folosească gadgeturile. Am în minte câteva mame care aproape că au pierdut contactul cu copilul „cu ajutorul” lor. De aceea eu reduc din principiu la minimum „comunicarea” cu gadgeturile. Există o limită de timp pentru ele, pe care o respect. Fetele vor avea timp de ele mai târziu. Desigur, copiii nu trebuie să fie rupți de lumea modernă, iar fetele mele se descurcă cu telefonul meu, probabil, mai bine ca mine. Însă știu foarte bine că timpul este limitat și dozat. Jocuri? Desigur, dar de dezvoltare, fără împușcături. Noi suntem contra agresiunii, mai bine mergem la teatru.
Anna: Da, ne place foarte mult. Frecventăm des Teatrul „Cehov”, ne știe toată lumea de acolo, iar noi știm aproape toate spectacolele. Am mers și la balet la Teatrul de Operă. E drept că anul acesta nu am fost, dar vom merge neapărat.
Anna: În primul rând, Teatrul nostru de Operă și Balet este foarte bun și sub aspectul costumelor, și sub aspectul decorațiilor, iar aceasta atrage atenția copiilor și place foarte mult. Este foarte important să le educăm copiilor adevăratele valori și simțul frumosului.
Anna: Cine știe dacă vor fi sau nu artiste? Eu, de exemplu, am absolvit facultatea de politologie, și cine s-ar fi gândit că mă voi ocupa cu ceea ce îmi plăcea să fac în copilărie – să dăruiesc oamenilor fericire, să organizez sărbători frumoase cu ocazia celor mai importante etape ale vieții omului, să ridic zilnic dispoziția oamenilor în emisiunea „Dimineața la CTC”?..
Anna: În plus, fetele mele sunt în general copii de scenă. Frecventăm lecții de canto, le place să cânte, au și microfoane. Le place să fie pe scenă, nu au trac.
Nastea și Sonia sunt copii activi social, comunicativi. Găsesc limbă comună chiar și cu persoane necunoscute, când ne aflăm în anturaje noi. Ele sunt foarte deschise, foarte bune la suflet, generoase: primim cadouri, oferim cadouri, și acest proces este fără sfârșit. Le învăț că trebuie să știi să dăruiești, să dăruiești sincer. Desigur, eu urmăresc întreg procesul. Sunt foarte mulțumită că fetele mele sunt atât de deschise și sociabile. Sonia mă iubește foarte mult – eu sunt pentru ea un exemplu de urmat. „Mamă, aș vrea să am o păpușă exact ca tine. Când voi crește mare, îți voi semăna?”
Anna: Da, și mă ajută! Dacă duc o geantă grea, îmi spune, uneori cu lacrimi în ochi: „Mamă, hai să te ajut, îți este greu!” La vârsta de cinci ani, copilul are deja astfel de preocupații, deși nu am învățat-o special. Își iubesc mult tatăl, sunt în contact permanent cu el. Își iubesc și verișoara, în general au o atitudine foarte caldă față de familie. Bunica le-a făcut la vilă o căsuță de lemn pentru copii, unde se joacă, vara, ziua întreagă. Fetele au o copilărie frumoasă, noi încercăm din răsputeri să fie așa.
Anna: Poți, mai ales că voi atinge și problema cum să le spunem copiilor despre plecarea celor apropiați. Eu, de exemplu, nu am putut ascunde nimic de fete. Tata a fost bolnav cinci ani, țintuit la pat, și noi, desigur, îl vizitam regulat. Suntem o familie și mergeam la bunicul toți împreună. Fetele îi spuneau poezii, era și un fel de școală de milostenie. Și iată că s-a întâmplat inevitabilul – el a plecat. Nu te poți pregăti pentru astfel de evenimente, este o pierdere irecuperabilă. Desigur, nu le-am luat la cimitir, nu este un loc potrivit pentru copiii mici. Și iată că fetele întreabă: „Mamă, ce s-a întâmplat, de ce pe masă este fotografia bunelului și arde o lumânare? – Bunicul a plecat. – Unde? – A murit, l-a luat Dumnezeu la el în ceruri, acum locuiește acolo.” Nu au plâns, au perceput această situație ca fiind vorba despre viață după viață. Și eu cred la fel. În general, cred, ne sperie finitudinea vieții. Iar eu sunt convinsă că viața este eternă. Eu le spun că bunicul de privește de sus, ne ajută, ne admiră, vede ce facem. Fetele întreabă dacă el poate vorbi cu noi. Le spun că deschis și direct nu poate, desigur, însă în suflet, în inimă – da, poate. Este important să le oferim astfel de informații cu mult calm. Fetele ar fi fost mult mai îngrijorate dacă nu le-aș fi povestit nimic.
Anna: Şi mă susţin, mă încurajează să nu îmi fac griji: „Hai să aprindem lumânările!” Ne place foarte mult ca, odată cu venirea frigului, să aprindem lumânări prin toată casa, să luăm masa la lumina lumânărilor. Iarna ne lipseşte soarele, căldura, lumina, iar eu ador lumânările, şi fetele mele la fel. Nu cred că lumânările trebuie aprinse doar cu prilejul diverselor sărbători. Cine a spus asta?! Viaţa este ea însăşi o sărbătoare! Un dar pentru fiecare dintre noi. În general, cred că fiecare părinte trebuie să se străduiască să găsească măcar 15 minute pentru a comunica cu copiii, să-i îmbrăţişeze mai des, să îi sărute, să le spună cât de mult îi iubesc, cât de importanţi sunt pentru ei. În caz contrar putem pierde foarte uşor această legătură, acest fir, pe care este greu să îl legi la loc. Desigur, este o vârstă când ei depind în totalitate de mamă, dar mai târziu…
Anna: Mai întâi trebuie să mergem la şcoală (zâmbeşte). Fetele vor foarte mult să meargă la şcoală!
Anna: La şapte. Ziua lor de naştere este la sfârşitul lui iulie, aşa că este perfect.
Anna: Da, cu ordinea şi programul nu este chiar atât de simplu, ne place cam mult somnul. Însă perspectiva în sine de a merge la şcoală şi de a învăţa le place foarte mult. Au deja rucsacuri, pe care le iau la grădiniţă, şi se interesează când vor putea merge la şcoală. Apropo, fetele merg la fitness pentru copii la clubul „Maxfitnes”, mă văd pe mine făcând sport şi îmi urmează exemplul. Există un complex întreg de antrenamente: şi yoga, şi exerciţii de dezvoltare, şi taekwondo – le place foarte mult. Mergem şi la dansuri de două ori pe săptămâna, la ansamblul „Cireşarul”. Este adevărat că uneori aud fraze de tipul „nu vrem”, însă îmi amintesc din copilărie cum este când nu vrei şi ţi-e lene. Dar nu trebuie să renunţăm. Desigur, la început totul este bine, apoi apare momentul de criză, când încep să apară diverse scuze neîntemeiate… Însă avem un antrenor foarte bun, exigent. Apropo, acest fapt îi disciplinează şi pe părinţi, pentru că şi părinţii uneori nu au nici un chef să îşi ducă undeva copiii iar şi iar. Dar aceasta este necesar. Fetele trebuie să ştie să se mişte şi să meargă frumos, să fie plastice.
(Discuţia se întrerupe pentru un scurt timp – Anna este sunată de mama ei. Înţeleg ce relaţii calde au.)
Anna: (zâmbind) Ce ne-am face fără ele! Susţinerea şi ajutorul celor apropiaţi sunt foarte importante. Când a trebuit să filmăm un video cu ocazia Anului Nou la CTC, l-am întitulat „Sărbătoarea înseamnă familie”. Pentru că este adevărat.
Familia reprezintă rădăcinile noastre. La doi ani şi jumătate, fetele mele s-au filmat într-un spot dedicat zilei de 9 Mai, despre continuitatea generaţiilor. Conform scenariului, ele răsfoiesc albumul cu fotografiile bunicului. Fetele ştiu ce şi de ce sărbătorim în această zi, ce război a fost. Se întrebau de ce oamenii omoară alţi oameni şi au înţeles foarte bine cât de important este să trăim în pace. Avem un viitor atunci când trăim în prezent şi nu uităm trecutul. De aceea copiii trebuie să ştie cine au fost strămoşii lor – bunicul, bunica, străbunica… Şi albumul cu fotografii de familie este foarte important. Noi avem unul, început de bunici, pe care îl continui eu. Bunica şi bunelul au fost pentru mine adevăraţi guru, nişte oameni minunaţi, bunelul – militar, iar bunica – profesoară de istorie.
Anna: Unii vorbesc acum despre greutăţi… Ai acoperiş deasupra capului? De mâncare?..
Anna: Este foarte important să fii optimist. Răul îl poţi găsi cu uşurinţă oriunde. Este mult mai greu să găseşti partea bună şi luminoasă. Aceasta nu înseamnă că trebuie să porţi mereu ochelari roz şi să zbori prin nori. Dar nici nu trebuie să fim negativişti şi să învăţăm copiii cu această abordare. Insuccesele au fost, sunt şi vor fi, dar ele vin şi pleacă.
Anna: Crizele ne stimulează. Ne arată de ce suntem capabili. Nu poate fi mereu bine – este o lege a universului. La fel, în viață este foarte important să ai un scop. Îmi place mult ideea potrivit căreia dacă există un scop, se va găsi și o cale. Nu fiecare adult poate înțelege din start ce face și din ce cauză, dar dacă ne vom gândi la aceasta din copilărie, viața va fi mult mai ușoară.
Interviu realizat de Irina Caruş
