În capul copiilor: expediţie pentru tătici

În capul copiilor: expediţie pentru tătici

0
//
04.10.2016

Orice tătic al unui copil de 2-3 ani ştie că, uneori, comportamentul acestuia poate pune în încurcătură pe orice adult. De ce nu plânge după o căzătură zdravănă, dar izbucneşte în lacrimi dacă îi dai o cană roşie în loc de una verde? De ce muşcă jucăria de pluş? De ce face pipi în pantaloni, şi nu la oliţă, chiar dacă vrea? Explicaţia este simplă: la această vârstă copiii gândesc altfel decât adulţii. Creierul lor se află încă în etapa de formare şi de aceea funcţionează după un pic alte legi. În continuare vom încerca să explicăm prin ce gândirea unui copil de trei ani se deosebește de a dumneavoastră.

În capul copiilor: expediţie pentru tătici

Copilul nu are modele de comportament de-a gata

Adulţii au în mine o mulţime de scheme formate pe parcursul vieţii, care îi ajută să interacţioneze cu lumea înconjurătoare. Cuvintele-cheie sunt aici „pe parcursul vieţii”, adică datorită experienţei. Astfel de scheme nu există în capul micuţilor. Multe lucruri care nouă ni se par evidente şi pe care le facem fără să ne gândim, pentru copii sunt de neînţeles. Tocmai de aceea copiii, atunci când ajung într-o situaţie necunoscută, se pot comporta nepotrivit sau îşi pot pierde total controlul. Istericalele pot fi provocate de orice şi oricând: din cauza că tata s-a ras, din cauza că am mers la alt teren de joacă sau că cineva a deschis brusc uşa. În plus, cercetările arată că la copiii de până la 7 ani creierul nu este adaptat pentru a păstra multe amintiri, de aceea memoria copiilor este într-adevăr mai proastă decât a dumneavoastră şi lor le este mai greu să acumuleze experienţa necesară.

Reacţia „loveşte şi fugi” se conectează la copii mult mai des

Organismul nostru este construit în aşa fel încât – în situaţii de pericol crescut – creierul, care are capacitatea de a-şi regla comportamentul prin efort volitiv, se deconectează. În caz de pericol, se include în schimb reacţia cunoscută psihofiziologilor ca „loveşte şi fugi”. În acest caz controlul asupra corpului este preluat de instincte, impulsionate de hormonii adrenalină şi noradrenalină. La adulţi această reacţie se întâlneşte destul de rar, pentru că ei pot deosebi un pericol real de unul imitativ (de exemplu, atunci când te afli în carusel). Micuţii le percep pe toate ca fiind adevărate şi orice situaţie normală pentru dumneavoastră se poate solda cu un atac de panică din partea copilului.

În capul copiilor: expediţie pentru tătici

Copiii ţipă atât de asurzitor pentru a speria animalele de pradă   

Scenele urâte şi neplăcute, în care copiii se tăvălesc pe jos şi ţipă de te dor urechile, sunt destul de explicabile din punctul de vedre al biologiei evoluționiste. Se pare că acest comportament al copiilor creşte probabilitatea lor de a supravieţui în sânul naturii sălbatice. În caz de atac al unui animal de pradă, ţipetele puternice trebuie să atragă atenţia unui număr cât mai mare de oameni şi, totodată, să îndepărteze animalul. Apropo, toate aceste mişcări haotice cu mâinile şi picioarele, tăvălitul pe jos în timpul istericelor etc. sunt necesare pentru protecţie – animalului îi este mai greu să apuce copilul de membre şi acesta câştigă puţin timp pentru salvare. Puteţi comunica acest fapt interesant şi călătorilor nevoiţi să vă suporte pe dumneavoastră şi pe copilul dumneavoastră în timpul zborului. În plus, veţi avea posibilitatea să urmăriţi pe viu acţiunea psihologiei evoluţioniste.

Sursa