Tatiana Сozman. Copiii timizi. Cine este de vină şi ce să facem?

Tatiana Cozman, psiholog

Pe terenul de joacă, în sala de clasă sau la grădiniță veți observa un grup de copii, care vor sta departe de grup, rareori se se vor juca și comunica, chiar și în grupuri mici, ei preferă să rămână singuri. Aceştia sunt copiii timizi. Copiii timizi au multe semne exterioare comune – capul aplecat, privirea în podea sau în părți, agitarea pe scaun, vocea liniștită, răspunsurile întîrziate la întrebări simple ... Dar pentru a-i cunoaște mai bine, putem spune că aceasta este doar o mască, în spatele lor se ascund alte dificultăți psihologice.

Nu trebuie să confundaţi manifestările autismului cu cele ale timidităţii (deși se pare că comportamentul este similar). Între ele există o mare diferență: copii cu autism evită comunicarea, deoarece ei nu vor și nu le este interesantă discuţia cu cineva, ei au propria lor lume, specială, în care acestora le este mai bine singuri. Iar copiii timizi dimpotrivă, au o poftă mare de a comunica, însă ei pur și simplu nu știu cum să stabilească contacte și din această cauză suferă, deși nu întotdeauna recunosc aceste suferințe.

Care ar putea fi motivul timidităţii? În primul rând, temperamentul: reținerea, sensibilitatea; acești copii au nevoie de mai mult timp pentru a se obișnui cu noul mediu, de timp ca să se obișnuiască cu oamenii noi înainte de a se angaja într-o conversație. În al doilea rând, de creşterea vulnerabilităţii și sensibilităţii, atunci când copilul răspunde foarte promt și emoțional chiar și la necazurile mici, cade ușor în depresie. În al treilea rând, setea puternică de conducere, iar capacitatea de a se apropia şi de a începe o discuţie lipseşte. În al patrulea rând, dorința de a se afirma prin "EU", prin alegerea selectivă ("Cu cine doresc, cu acela şi vorbesc!Dar dacă nu vreau, n-o să fac pentru nimic în lume!"), un fel de manipulare cu adulții. În al cincilea rând, este vorba despre autoritatea şi anxietatea parentală. În primul caz, părinții acordă mai multă atenție copilului, încearcă să-l protejeze de neplăcerile şi nedreptăţile din societate, care la rîndul lor minimizează comunicarea și aflarea într-un grup de copii. De multe ori se întîmplă, ca părinții copiilor timizi sunt şi ei la rîndul lor timizi. În cazul în care în casa domneste autoritarismul, cerinţile faţă de copil sunt mult prea mari, iar el de unul singur nu poate ajunge pînă la limitele stabilite şi atunci el alege că e mai bine să se ascundă, decît să facă greșeli.

Ce să facem cu timiditatea? Minunat ar fi să se opereze în două direcții: cu corpul copilului și cu psihicul lui. Cu corpul ar trebui să se lucreze, pentru că de multe ori copiii timizi au probleme grave cu coloana vertebrală, capul e plecat în jos, brațele coborîte iar în adolescenţă se încovoiază. Părinții ar trebui cît mai des să-i cuprindă, să le îndrepte umerii şi chiar să le ceară să îndrepte umerii singuri, 5-7 minute pe zi să practictice mersul cu bărbia uşor ridicată, etc.

Pe de altă parte, părinții nu ar trebui să întărească etichetă timidităţii copilului, iar în fiecare grup, în care vine copilul, să vorbească tutror despre asta, mai ales în prezenţa lor.

E de dorit să se cunoască punctele forte ale copilului și să le dezvolte. Să se concentreze pe succesele lui. Acest lucru îl va ajuta pe copil să câștige încredere în abilitățile sale, îi va apărea dorinţa de a vorbi despre ele.

Puteţi să propuneţi copilului, ca pentru o zi să ia rolul unui erou lider din desene animate. Și toată ziua să joace acest rol. Cu timpul, acest comportament va fi familiar pentru el.

Lăudați-l cît mai des. Lăudaţi-l pentru rezultate și pentru calitate (de exemplu: "Ai construit un castel înalt și foarte frumos", "Suntem fericiți că te avem"). Străduiţi-vă să nu-l glorificaţi, apreciaţi rezultatele reale și calităţile copilului.

Vizitarea prietenilor și invitarea copiilor în ospeţie la el. Astfel, el se va antrena în discuţii, pentru a câștiga experiență. Apoi, experiența copilului să fie discutată și analizată în familie. Să se pună accent pe experiențele, pe emoțiile pe care copilul le-a avut în comunicare.

Părinții, ar trebui să împărtășească experiențele lor – căci ei la fel au avut dificultăți în comunicare (chiar dacă acestea au fost foarte puține), au găsit o soluție, cine i-a ajutat să facă față.

Nu cereţi perfecțiune și nu daţi exemple de comportamente ideale. Daţi-i dreptul de a face greșeli și convingeţi-l că, din orice situație există cel puțin o ieșire.