Cum să ai o familie fericită? De ce ai nevoie ca să fii fericit într-o căsnicie? Cum să-ți educi corect copiii? Căutăm incontinuu răspuns la aceste întrebări, prin articole, emisiuni și site-uri, și ni se pare că psihologii, știu din start toate parolele și formulele fericirii. Mi-am pus scopul să aflu dacă toate acestea sunt adevărate și în ce constă până la urmă secretul unei căsnicii fericite, și am stabilit un interviu cu Ludmila Semina- Ghițu, psiholog-consultant și soțul ei Dumitru, programist. Mi-am dat seama că trăiesc pe tărâmul stereotipurilor.
Ludmila: A fost acum trei ani. Dumitru era interesat de psihologie, așa că venit la centrul nostrum pentru un training de formare a inteligenței emoționale și am început să discutăm la acest subiect. Apoi, el a mai venit și la alte traininguri, astfel au început să se manifeste și alte interese comune și nu numai în domeniul psihologiei - de exemplu, am aflat că amândoi iubim pisicile. Apoi ... a început să manifeste un anumit interes pentru mine: bam ă servea cu cafea, ba cu ciocolată, ba mă conducea până acasă. La fel ca la toți ceilalți. Îmi era cu el foarte interesant, mai ales m-a frapat prin faptul că el credea că profesia mea și ceea ce fac, este extrem de important pentru societate.
Dima: Am venit la un training, apoi la altul ... Și așa cum lucram în apropiere, am început să trag cu ochiul în biroul viitoarei soții ba cu o cafea, ba cu o ciocolată. Ne plimbam serile din Centru spre Botanica pe viaduct, discutând despre una despre alta. Erau interesante discuțiile.
Ludmila: Recunosc: Inițial nici prin gând nu mi-a trecut că această persoană va deveni atât de importantă pentru mine, atât de apropiată și de dragă! Prima mea căsătorie a durat 11 ani, iar după divorț, nu am crezut că îmi voi oficializa vreodată vreo relația. Și mai era și diferența de vârstă ... La început pur și simplu comunicam, iar apoi au jucat un rol important valorile și interesele comune. Ei bine și perseverența lui Dima! Așa a apărut o nouă familie.
Ludmila: Cunosc acest punct de vedere, dar nu-l împărtășesc. Cred că acest lucru este nedrept și poate duce, ulterior, la discordie în relație. Știu cupluri unde unul dintre parteneri așa și nu a mai fost în măsură să să se îndrăgostească de celălalt. Cunosc situații, când un partener în sfârșit s-a îndrăgostit când partenerul lui era deja indiferent.
Ludmila: Pentru mine este importantă contribuția abilor parteneri. Amândoi trebuie să se simpatizeze și să respecte pasiunile personale și profesionale (notă: nu să le divizeze ci să le respecte!); ambii trebuie să fie dispuși să aibă grijă unul față de celălalt, să petreacă timpul împreună, să-și bucure partenerul, să-și facă surprize etc.
Dima: În plus, față de iubirea unul față de altul, ar trebui să aibă careva interese comune, cel puțin unele interese soțul și soția ar trebui să partajeze! Ppolii diferiți chiar dacă se atrag, apoi nu pentru mult timp. Cel de-al doile principiu este dorința de a-l asculta pe celălalt, aceasta se referă atât la conversațiile plăcute, cât și la cele neplăcute. Într-o relație, precum și în viață, trebuie să fii gata să accepți criticile și să asculți toate reclamațiile jumătății tale și să le discuți. Și, desigur, înțelegere reciprocă: este important nu numai să asculți, ci și să înțelegi cauza unor acțiuni ale partenerului tău, precum și să accepți lucrurile importante pentru ea sau pentru el, așa cum sunt.
Ludmila: Este important să înțelegi că o relație este o muncă permanentă. Cu toții avem zile dificile, astfel încât cele mai importante calități care vin în prim-plan este răbdare și înțelegere, grija și iubirea. Desigur, este, de asemenea și dorința de a discuta problemele apărute. Intreabați-vă din ce lume faceți parte? Din cea în care lucrurile defectate se aruncă - sau se repară?
Ludmila: Ei bine, este și ușor și dificil. Pe de o parte, cunoștințele profesionale facilitează contactul cu oamenii în general, pe de altă parte deformarea profesională, uneori, te face să cauți complicatul în situațiile simple ceea ce de multe ori este absolut inutil.
În situația noastră, în orice caz, la acest moment, cunoștințele mele profesionale ajută la construirea corectă a relațiiei cu soțul meu. Să sperăm că, eforturile mele în formare nu au fost în zadar, și am învățat, să toarn o ceașcă de ceai, și am în vedere doar ceai, și nu aprecierea soțulului care este dispus să-mi cumpere o blană nouă (râde).
Dima: eu tot vreu să răspund! Cu toate acestea, adevărul e la mijloc. Unui psiholog în viața privată nu îi este ușor pentru același motiv pentru care un medicul nu-i este ușor să își facă lui însuși o intervenție chirurgicală. Psihologia în viața personală ajută, dar nu este un panaceu: este greu să gândești cu luciditate, când starea ta emțională este instabilă, sau, de exemplu, soțul atât de tare "a dat-o în bară" încât vrei să îl fixezi în cuie pe perete.
Ludmila: Nu pot să nu menționez că în relația noastră Dima este cel care are capacitatea de a negocia. Am întâlnit foarte rar bărbați care ar fi în stare să lupte cu dificultăți precum soțul meu. El nu tace, pentru cee ace îi mulțumesc, el știe cum să-și reformuleze gândurile în cazul în care vede că nu-i înțeleg ideile, el este gata să-și ceară scuze dacă crede că a făcut ceva greșit, și revine la problemele care nu au fost rezolvate. Uneori cred că am mai multe probleme cu mine însămi decât cu soțul meu. Psihologii sunt predispuși la introspecție, la autoanaliză și la autocritică. Soțul meu deseori mă trezește din starea "sunt un nimeni" și "niciodată nimic nu-mi va reuși". "Soțul ți-a spus că îți va cumpăra o rochiță nouă, înseamnă că vei avea o rochiță nouă!" - Îl iubesc pentru asta!
Dima: Un mare plus pentru soția mea este că ea poate atenua conflictele, dar și poate să se controleze foarte bine și conștientizează ce și de ce se întâmplă cu mine sau cu ea anumite lucruri.
Dima: Sigur, există, de exemplu, nu îi cer soției să mute buteliile de apă de 20 litri, mă refer la diferențele fiziologice evidente între bărbați și femei (zâmbește). Toate celelalte față de caracteristicile fiziologice sunt un nonsens și spălare de creier.
Ludmila: Bună întrebare. Da și nu. La noi ... (eu la sigur) am o idee conform căreia trebuie să facem viața celor apropiați mai ușoară și în raport cu mine aștept același lucru. Gătesc micul dejun și masa de prânz pentru soț, dar dacă eu dorm, soțul meu poate face acst lucru de unul singur fără să-mi reproșeze ceva. Facem curățenie foarte rar: mama mea ne ceartă pentru asta și se apucă de făcut curat (râde).
Din punct de vedere profesional, știu că toate familiile sunt aranjate în moduri diferite, și fiecare adduce din familie părintească propriile reguli cu privire la cine trebuie să spale, să facă curat, să gătească, să ducă gunoiul, când să nască copii, referitor la odihnă, etc. Sarcina soților este să stabilească care vor fi regulile în familia lor. Ei pot repeta, sau se pot distanța radical de normele adoptate din familiile din care provin. Și asta este corect.
Dima: Senzația mea este că modificări majore nu s-au produs. Singurul lucru care s-a schimbat este că acum nu putem pur și simplu merge la plimbare împreună: în primul rând trebuie să decidem ce facem cu cel mic. Cel mai mare copil este deja independent.
Ludmila: După nașterea unui copil într-o relație se schimbă de obicei foarte multe. Dar, în relația actuală am avut noroc: singurul lucru care s-a schimbat este timpul pe care îl petrecem în doi. Dar eu cred că acest lucru este un fenomen temporar. Copiii cresc și devin independenți și vom avea tot mai mult timp unul pentru celălalt.
Ludmila: La nașterea fiicei noastre Dima a fost aproape. El este foarte curios: chiar înainte de naștere mă însoție atunci când mergeam la consultul medicului obstetrician-ginecolog, care apoi mi-a primit naștere, avea multe întrebări, citea cărți și a mers cu mine la seminare. Toate acestea i-au permis, la momentul potrivit, nu doar să-mi fie aproape ci și să mă împiedice să fac ceva greșit. El m-a ajutat să facă față temerilor, verifica flacoanele dacă era necesar să mi se injecteze ceva, avea o curiozitate și un interes de nestăpânit despre toate etapele nașterii. Așadar medical a fost nevoit chiar să îl alunge din sala de nașteri (zâmbind).
Dima: Eu cred că soțul trebuie să participe la naștere.
Ludmila: Cred că unui astfel de soț ca al mea, este posibil să i se interzică, dar nu sunt toți așa. Cred că este necesar să se respecte poziția oamenilor cu privire la această problemă. Primul meu soț, de exemplu, nu a fost prezent la naștere, a fost alegerea lui și nu am insistat. Experiența mea profesională, arată că bărbații adesea se tem de acest proces, pentru mulți aceate proceduri medicale provoca un protest intern ... Așadar, este mai bine că soțul ei să nu asiste la naștere, dacă există probabilitatea că va leșina, iar medicii vor trebui să se ocupe de el și nu de femeia care naște. Sau mai bine e ca viitorul tată să aștepte pe coridor decât căsătoria să se destrame din cauza incapacității sale de a-și vedea soția ca pe femeia iubită. Totul este foarte individual.
Dima: În cazul în care soțul este împotrivă, este necesar, în opinia mea, să aflați motivele refuzului, să le discutați. Dacă acest lucru îi provoacă dezgust, atunci voi fi dur ... Această cârpă trebuie să se corecteze și să se obișnuiască cu faptul că soția lui nu mănâncă din curcubeu. Acesta este un moment dificil, dar dacă trec împreună prin astfel de momente, atunci cuplul devine și mai apropiat. Prezența unei persoane dragi alături într-un moment dificil ar trebui să te sprijine și dă te liniștească, și nu invers. În cazul în care la dvs. e invers, atunci cum se spune, am vești proaste pentru tine.
Ludmila: Pentru unii, acestea sunt nașteri tradiționale este un proces natural. Am tendința să rămân la poziția "gândește": în cazul în care o femeie înțelege la ce este de acord, se pregătește pentru naștere, nu privește numai video pe internet, ci merge de exemplu la yoga, în cazul în care are alături o persoană cu o educație specială, care o va însoți în acest proces, în cazul în care este gata să-și asume întreaga responsabilitate și toate riscurile, inclusiv riscul de deces al copilului, această mamă pregătită își poate permite o naștere acasă. Dacă vorbim despre o femeie care în luna a opta și-a zis brusc: "ce-ar fi să masc acasă..." - este mai bine să nu nască acasă. Acest lucru este periculos, pentru că într-adevăr, în interior, psihologic ea nu este gata pentru un astfel de proces. E doar un capriciu și se ia după modă.
În ceea ce privește medicina moldovenească contemporană în obstetrică, din ceea ce știu, până în prezent, încălcări grave în procesele de naștere în spitale sunt tot mai puține. Vă puteți înțelege referitor la nașterea în apă, vi se va pune copilul la sân în primele minute ale vieții sale, se va tăia cordonul ombilical în momentul în care veți spune dvs., copilul va fi cu tine în cameră, în pat sau într-un leagăn aproape. Asta este aproape tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea psihofiziologică deplină a copilului. Ca bonus este prezența profesioniștilor în cazul unor circumstanțe neprevăzute.
Dima: Despre nașterea acasă vă spun un lucru: atunci când cuplul este pregătit, apreciez pozitiv acest fapt, dar trebuie să aibă multă precauție. Prin "pregătire" am în vedere că nu doar femeia este pregătită, și doar fizic este pregătită ci, cuplul în general trebuie să posede cunoaștințe vaste în ceea ce privește nașterea și tot ce este legat de acest proces, dar și în obstetrică (sau invită o persoană cu astfel de cunoștințe). În plus, în timpul sarcinii ar trebui să se facă toate testele necesare și, în caz de abatere, nașterea ar trebui să aibă loc astfel după cum crede medicul de cuviință. Oricare ar fi planurile, să nu uităm despre rata de mortalitate la naștere când medicina era la începuturi, și că medicii nu pierd în zadar 7-10 ani la universitate, ci învață, într-un fel sau altul, mult mai multe și mai aprofundat decât o femeie care urmează să nască.
Dima: Pentru mine, cel mai grea parte a fost trezitul în timpul nopții, Liuda a înțeles și a acceptat acest lucru, așa că ea se trezea noaptea de cele mai multe ori. În semn de recunoștință, la rândul meu, îmi făceam ziua îndatoririle, mai ales atunci când soția îmi cere să fac ceva. Ca și în toate celelalte situații, am discutat treptat problemele apărute, fiecare își exprima opinia și mergeam la un compromis.
Ludmila: Cu al doilea copil e mai ușor. Am fost gata pentru nopți nedormite, burtica, slăbiciuni și probleme similare. Pentru mine, faptul că soțul a fost dispus să se trezească noaptea, să se plimbe cu căruciorul, să schimbe scutecele, a fost o surpriză plăcuta și destul de neașteptată. Nu am avut depresie postpartum, cum s-a întâmplat după nașterea fiului mai mare, atunci când am rămas cu el unu la unu. Primul soț lucra, mama mea locuia în altă țară, și eram total nepregătită pentru dificultăți, deși, am născut la 30 de ani. Acum, datorită ajutorului mamei și soțului meu, în ziua când fetița mea a împlinit o lună, eu deja țineam un seminar. Cred că nu am avut probleme, și sper că și rudelor mele li se pare la fel. Le sunt foarte recunoscătoare!
Să fiu sinceră, cu fiul mai mare a fost mai dificil decât cu cea mai mică. Discutăm de multe ori despre educația fiului, probabil din cauza că Dima l-a cunoscut pe când Artiom era practic deja format ca personalitate, cu propriile calități și neajunsuri. Un copil din prima căsătorie este întotdeauna o piatră de poticnire în noua familie. Acesta este un subiect foarte dificil: fiica vitregă sau fiul vitreg ...
Dima: Nu sunt as la acest subiect, astfel încât ascult punctele de vedere ale soției și medicilor, psihologilor. Șarlatani, persoanele care doresc să pară mai deștepți decât sunt în realitate, nu-i ascult și nu vă sfătuiesc să-i ascultați nici dvs.
Ludmila: Educația copiilor începe cu cei care îi educă. Copiii sunt ca o lupă, care ne arată greșelile noastre, de aceea educarea locr începe cu educația părinților. La moment chiar există o mare cantitate de literatură pentru părinti: metodele recomandate sunt foarte diferite, dar și copiii sunt foarte diferiți! E la fel ca și cu medicamentele: ceea ce funcționează pentru unii, nu corespunde neapărat altora. Nu există un nucleu literar, trebuie doar să citiți cât mai mult posibil și cu atenție să experimentați și să folosiți toate metodele care conduc la un rezultat dorit în cazul dvs.
Iar înainte de a căuta în articole și cărți, trebuie să determinați mai întâi scopul educației. Ce fel de copil vă doriți peste 15-20-30 de ani? Călit? Citiți literatura de specialitate privind călirea. Independent? Căutați articole privind dezvoltarea încrederii în sine. Să ducă un stil de viață sănătos? Trimite copilul la sport. În același timp, testează să vezi, ce fel de sport este potrivit pentru el. Aceasta se observă după primele antrenamente. Copilului, fie îi reușește sau îi este foarte dificil. Abilitățile întotdeauna sunt observate de antrenor. Deci, eu cred că un copil ar trebui să facă sau ceea de ce are nevoie (de exemplu, în cazul în care există o problemă de sănătate), sau cee ace îi reușește bine: cineva dansează, cineva face gimnastică ... și pentru a afla ce-i reușește este necesar să-i oferiți șansa de a încerca totul.
Aș recomanda, totuși, ca părinții să se familiarizeze cu prima parte a cărții Annei Varga "Terapia familială sistemică", unde într-o formă accesibilă se descrie etapele și legile ritualurilor de familie și miturile care afectează familia. De fapt, este o carte profesională pentru specialiștii, dar prima parte va fi utilă pentru toată lumea. Eu încă foarte mult apreciez cartea lui Stephen Covey "Șapte obiceiuri ale familiilor eficiente." Cred că ar putea fi cartea de căpătâi a unei familii. Pentru părinții de adolescenți o carte bună ar fi cea a Iuliei Borisovna Gippenreiter "Comunicați cu copilul dvs. Cum?"
Ludmila: La această temă se poate scrie un tratat filozofic. Dar eu va spun în câteva cuvinte: acceptă-te. Este dificil, dar dacă o faci ... (zâmbește)
Sunt atât de multe clișee "femei de succes" și "bărbați de succes" ... Pentru unii aceasta înseamnă frumusețe, armonie și tinerețe, indiferent de vârstă, carieră, copii, gospodărie și așa mai departe. Pentru alții un statut social, prezența veniturilor peste medie, independență și așa mai departe. Cum să supraviețuiești printre toate aceste șabloane? Viața reală este, de fapt, foarte departe de toate acestea!
Dima: Incluzi creierul, începi să gândești (analizezi), și să citești cât mai mult posibil. Nu există alte căi, decât să fii rațional. Trebuie să înțelegi ceea ce contează pentru tine, și ceea ce ți se impune din exterior. Încercați să faceți un pariu cu tine însuți, puneți la îndoială propria opinie, găsiți argumente atât pro cât și contra. Puteți închide ochii și să încercați să includeți fantezia: imaginați-vă, de exemplu, că ați ajuns la scopul dorit - ce urmează? Te simți fericit? …
Ludmila: Sunt de acord cu soțul meu. Decideți-vă: Scopul spre care mergeți este al tău? Sau al altcuiva (mama, tata, societate ...) Dacă ești fericit, atunci ce contează ce culoare are "Bentley" al dvs.? ... Scăpați de carapacea și de obiectivele altora, învață-te să te ierți și să accepți faptul că lumea și oamenii din ea sunt imperfecți. Înțelegeți de la ce primiți plăcere de la viață în același timp oferind fericire altora ... Clarificați-vă cu valorile și prioritățile dvs. Să înțelegeți că pur și simplu nu aveți timp pentru toate... Oh, există o mulțime de oportunități! Mergi la psiholog, el te va ajuta să înțelegi toate (râde). Și, în general i trăiește-ți viața, nu priviți la vecini. Dacă vecinul își va cumpără o proteză din diamant, și dvs. veți avea nevoie de ea? Trăiește cum vă este convenabil ție și familiei tale. Discutați și negociați.
Ludmila: In practica mea psihologică de multe ori se adresează familii în care soții se tem să ofere flori și haine de blană soțiilor, iar soția nu vrea să-și servească soțul prin treburile casnice pentru a nu-l "rasfața".
De multe ori vin prea târziu, când nimic nu se poate face. Știți, în psihologie ca și în medicină, prevenirea este mai eficientă decât vindecarea. Căsnicia, faptul că devenim părinți, finanțele, acestea sunt subiecte care nu sunt predate în școală, dar nici în familie, de asemenea. Trebuie să acționăm "la întâmplare", prin încercare și eroare. Ne luăm după normele care au funcționat în familia noastră de origine ca bază. În cadrul consultărilor, am auzit de multe ori fraza: "Acasă, era astfel ...." E ca o mantra: dacă a funcționat acasă, atunci așa este corect. Dar timpul se schimbă. Familiile sunt diferite. Iată un exemplu.
Soția dintr-o familie de ingineri sovietici. Mama și tata lucrau la fabrică, dimineața la 8.00 plecau la locul de muncă și la 17.00 se întorceau împreună acasă. Pe drum, intrau la magazin, cumpărau produse. Veneau acasă, găteau cina împreună, unul curăță, altul taie. Dimineața, în drum spre locul de muncă, tata aruncă gunoiul.
Soțul dintr-o familie, în care tata este directorul unei organizației, iar mama medic. Tata se întoarce târziu, foarte obosit, iar mama lucrează patru ore pe zi. Tata face mulți bani, iar mama se ocupă de gospodărie: spală, curăță, gătește și ... aruncă gunoiul. Pentru că tata obosește, iar mamei nu-I ia nimic să facă asta.
Ghiciți ce imagine a lumii are soțul și soția? Cu ce probleme se confruntă ei?
Principala problemă a familiei moderne este că se încearcă să se atragă normele familiei mai mari fără a înțelege modul în care acestea au fost formate.
Un alt exemplu. Familie modernă fără copii. Patru ani împreună, doi dintre ei în căsnicie. Ambii lucrează în proiecte interesante. Acasă trei ani de certuri consecutive privind curățenia și gătitul. Atât soțul cât și soția au aceleași opinii privind faptul că soția trebuie să gătească, să spele și să facă curat. Soțul - uneori ajută. Dar, în realitate, ambii lucrează în același mod, cei doi vin târziu acasă, câștigă la fel. Soției nu-I place nici să gătească și nici să facă curat. El îi reproșează că ea nu face ceea ce ar trebui. Ea este "măcinată" de un sentiment de vinovăție, deoarece, este de accord cu el.
Întrebare: Care este realitatea? Viața acestei familii nu este ca cea a părinții lor. Dar ei se țin de regulile care au funcționat la generația mai în vârstă. Ideea că este posibil să angajeze oameni speciali care va rezolva problema curățeniei și gătitului (amintim, ei câștigă bani buni), nu doar că nu le vine în minte, ci provoacă și discuții aprinse. Cum așa? Părinții se descurcau cumva ... Și iată cad în capcana regulilor: cele vechi nu funcționează iar pe cele noi nu le pot accepta, pentru că cele vechi nu le permit acest lucru.
Ludmila: Încercați lucruri noi, pentru a putea renunța la regulile care nu funcționează, găsiți soluții la problem – de asta ai nevoie în viață. Eu optez pentru experimente și pentru creșterea culturii psihologice! Consultați experții. Nu este nevoie să-ți tai apendicita de unul singur. Rezolvă problema de la început, când ai început să simți discomfortul.
Dima: Fraze care încep cu "un bărbat ar trebui." Aroganța și ambiția.
Ludmila: Specialitatea mea nu implică termenul de categoric. Din când în când mă prind la faptul că mă "omoară" anumite trăsături ale oamenilor, dar înțeleg că acesta este rezultatul unor problem proprii.
Dima: Toți trebuie să aibă un hobby. Eu sunt pasionat de pescuit, și de jocurile pe calculator ... dar atâta timp cât nu interferează cu relația și Ludmila are o reacție pozitivă la hobby-urile mele.
Ludmila: Eu cred că, dacă o persoană are un hobby acesta este o resursă și o sursă suplimentară de energie. În cazul în care un hobby nu interferează cu familia, nu este în fruntea listei de priorități, de ce ai avea o părere negativă? Interesele mele au coincis cu activitatea profesională. Sunt unul dintre acei oameni norocoși care se ocupă cu cee ace le place. Cred că Confucius a spus: "Ocupați-vă cu cee ace vă place și nu veți munci nicio zi dun viața voastră" Am încercat să trăiesc după acest principiu.
Dima: Am merge undeva, de exemplu, la mare. Sau chiar la Nistru - în vacanță sau la pescuit. Totul depinde de circumstanțe. Ne place să călătorim cu mașina, să privim filme împreună ... sau pur și simplu să stăm împreună și să nu facem nimic!
Ludmila: Am merge la râu, sau la o plimbare cu copiii in parc sau lenevind pe canapea privind filme ... Pentru mine, un alt fel de relaxare este lectura, în special în mediul rural. Noi de multe ori mergem undeva în afara orașului. Acum, toamna, îmi place să merg împreună cu soțul la pescuit, el pescuiaște, și eu stau, înfășurată într-o pătură și citiesc o carte ... și nu am nicio problemă! Acest lucru este minunat! Ne mai întâlnim cu prietenii, mergem la rude...
Ludmila: (râde) să îl împărțim corect ... cine? Eu!? Oh, nu întotdeauna este posibil. Aceasta este o problemă foarte dificilă. Rezolvând această problemă pentru mine, chiar am creat un training specializat numit " Balanța vieții", care a inclus multe metode și tehnici de planificare a timpului, pe care le folosesc. Mă ajută sistemul de priorități și valori, aproape tot timpul meu este programat și planificat din: dezvoltarea afacerii, consultare clienților, cooperarea cu diferite organizații, studiu, desfășurarea diferitelor activități ... Un astfel de graphic te impune să-ți croiești timp pentru familie, prieteni, sport, sănătate și distracții - sau mai degrabă, pe primul loc sau, altfel vor dispărea. Apropo, eu încă nu pot conduce, pentru că nu am timp să merg la școala auto. Din păcate, adesea renunț la multe propuneri interesante, pentru că nu am timp suficient.
Dima: La mine e mai ușor: munca de birou 9.00-18.00 îmi permite să mă adaptez la graficul soției. Ei bine, noi cerem și ajutorul bunicilor, avem, de asemenea, o bonă.
Dima: Da ...
Ludmila: Aceasta este aeroportul unde soțul meu mi-a făcut cererea în căsătorie. De multe ori mergem acolo doar pentru a bea o ceașcă de cafea. Și ziua nunții.
Interviu realizat de Irina Caruş
