Agresivitatea la copii. De unde apare şi cum luptăm cu ea?

Agre­si­vi­ta­tea este o formă de expri­mare a ener­giei vitale, dar ceea ce con­tează pen­tru rela­ţia cu cei din jur, este modul în care ea se pre­zintă şi manifestă.

Mani­fes­tă­rile de agre­si­vi­tate sunt nume­roase şi depind mult de mediul în care evo­lu­ează omul. Dacă agresivitatea nu-​​şi poate urma drumul său spre exterior, se întoarce către sine cu efect toxic. Aici agresorul este şi victimă deopotrivă. El poate fi o victimă conştientă asumându-​​şi postura de agresor, sau inconştientă („se bolnăveşte de inimă rea”).

Adesea manifestarea agresivă a copilului este provocată din exterior, prin influienţa celorlalţi: dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne multă vreme „nedreaptă”, deoarece el va face ceva ca să o merite. Este o situaţie descrisă de S. Freud care arată că, uneori, sentimentul de vină este anterior actului agresiv care vine ca o descărcare.

Comportamentul agresiv, care este dorința de afirmare a personalității proprii, reprezintă un atribut important pe care trebuie să-l dobîndească toți copiii, dar atunci cînd comportamentul agresiv este însoțit de mînie, zboară scîntei și există pericolul generării unei situații deosebit de dificile. În acest sens, agresivitatea înseamnă atac, intruziune, provocare și impulsivitate – copilul are tendința de a face tocmai acel lucru care înseamnă primul pas către un conflict.

Agresivitatea este una dintre formele sub care se poate manifesta mînia și reprezinta una dintre cele mai dificile forme de comportament emoțional negativ cărora trebuie să le facă față părinții.

Cauzele agresivității sunt asemănătoare celor ale mîniei. De exemplu, agresivitatea poate fi o reacție în caz de nemulțumire sau poate fi legată de anumiți factori fizici, precum foamea sau oboseala, dar ea poate fi determinată și de dorința de a atrage atenția celorlalți sau de a demonstra superioritatea. Agresivitatea poate apărea, de asemenea, din simțăminte de nesiguranță, care îl pot face pe copil să simta nevoia de a fi defensiv, ca un mijloc de autoprotejare. „Daca actionez primul, voi deține controlul asupra situației.”

Adesea, copilul devine agresiv fizic atunci cînd nu este în stare să se facă înteles sau a văzut scene violente şi le imită, alţii au fost violenţi cu ei, societatea în care  trăim cultivă violenţa, copilului i s-au tolerat toate capriciile pînă cînd frustrările au devenit inevitabile şi atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever şi violenţa lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de toate ipotezele, rămân întrebările:

“Ce facem?"

“Cum reacţionăm?"

“Cât de eficientă este pedeapsa?"

“Dar recompensa?"

Considerînd acest comportament violent ca un simptom, avem două variante.

Prima este încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale: “Nu e frumos, e ruşine să…!” până la complicate metode comportamentale. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simptom dar apare altul.

A doua este încercarea mult mai dificilă de a înţelege ce înseamnă comportamentul violent şi care sunt cauzele lui. Acesta este demerscul psihanalitic, care cere mult timp si mult efort dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului şi formele de psihoterapie psihanalitică au suferit multe transformări de-a lungul timpului, dar se bazează pe acelaşi principiu: A DA COPILULUI POSIBILITATEA SĂ SE EXPRIME PRIN CUVÂNT, DESEN, MODELAJ SAU JOC.

Este esențial să identificăm corect factorii care declanșează și întrețin manifestările agresive.

Agresivitatea la copil poate îmbrăca forme diferite: comportament opozant, tulburări de conduită, agresivitate verbală și/sau fizică. Ea poate apărea reactiv, ca răspuns la o amenințare sau acumulare a tensiunilor, sau proactiv, atunci cînd este planificată și se manifestă în lipsa sentimentului de mînie sau a unui stimul provocator.

Un copil pedepsit cu bătaia sau lăsat singur în asemenea momente este supus riscului de a crede despre el însuși că este într-adevăr rău și va persevera apoi în aceasta atitudine. Este esențial să devină conștient de consecințele acțiunilor sale, dar dacă va fi copleșit, nu va învăța.

Pentru a se putea îndrepta, copilul agresiv trebuie încurajat să creadă că va învăța să se controleze. El are nevoie să fie liniștit și susținut, pentru a avea ocazia să-i pară rău în siguranță. De-abia atunci va regreta cu adevărat ce a făcut, va încerca să repare răul făcut și va observa că ajută la ceva. Scopul este să fie ajutat să-și recunoască sentimentele de vinovăție și să dezvolte capacitatea de a se opri singur. Între timp, el are nevoie de ajutor pentru a-și menține speranța că va reuși.

Mulţi din­tre copiii cu mani­fes­tări agre­sive au părinţi care îi învi­no­vă­ţesc, îi cri­tică, se aşteaptă ca ei să fie „răi”, se tem de „ce se va alege din ei”.

Ade­sea un „copil rău” este de fapt un copil pen­tru care adulţii din jurul lui nu au sufi­cientă răb­dare şi tole­ranţă cu el.

Copi­lul ajunge să împli­nească, fără să vrea, „pre­mo­n­i­ţi­ile” sum­bre ale părinţi­lor:
„Nu mai alerga aşa că ai să cazi!”
„Nu mai sări aşa că îl vei lovi pe fră­ţior!”
„Ai grijă că ai să verşi apa pe par­chet!”… îndrep­tă­ţind afir­ma­ţia vic­to­ri­oasă: „Vezi, ţi-​​am spus eu să fii cuminte!? Uite ce ai făcut!”

Se întâm­plă ade­sea ca adul­ții să aibă o altă grilă de inter­pre­tare decât cea a copi­i­lor. Un copil poate să arunce cu nisip în jurul său pen­tru că nu se gân­deşte decât la ceea ce construeşte el nisip, poate să taie rochia mamei pen­tru că a vrut să-​​şi cro­iască un cos­tum de prinţesă sau poate să rupă caie­tul de teme al suro­rii pen­tru că e amu­zant cum se trans­formă hârtia…

Adul­tul însă, care se con­fruntă cu con­se­cinţe neplă­cute, are ten­dinţa de a vedea sim­plele jocuri ca pe nişte acte de agre­si­vi­tate. El găseşte o intenţie agre­sivă acolo unde ea nu există şi ast­fel per­ver­teşte ino­cenţa copi­lu­lui: data vii­toare, va face aceste acte, nu din joacă, ci pen­tru a supăra.

Pentru un diagnostic corect și o intervenție corespunzătoare se recomandă consultarea unui psiholog clinician sau a unui psihoterapeut.

Dragi părinți acum se vehiculează cu explicații de genul că pentru a avea un copil sănătos este nevoie ca mama să fie fericită. La momentele cu care de obicei se confruntă mulți dintre noi  părinții cum ar fi situații de conflict, isterie înscenate de copilașii noștri, în căutarea răspunsurilor și explicațiilor la comportamentul lor ajungem la concluzia că copiii noștri sunt direct afectați de emoțiile și sentimentele trăite de părinți și că de fapt prin conduita sa se oglindește trăirile părinților săi, și pentru ca copilul să-și schimbe comportamentul trebuie să pornim de la părinte, ca el să-și schimbe atitudinea și comportamentul său, să fie un exemplu și să predispună copilul la un nou comportament.

Ina Fodor,  asistent social