Câți părinți, atâtea stiluri parentale, sau câte case, atâtea obiceiuri, modele de educație sau de „așa da, așa nu!”. Specialiștii consideră că cele mai periculoase greșeli sunt cele tăcute și invizibile.
Abandonul fizic sau abuzul sunt traume mai mult decât vizibile, pe când greșelile făcute de părinți, poate chiar cu bună credință, nu fac zgomot, nu atrag atenția și, prin urmare, nimeni nu încearcă să le remedieze. Acestea continuă uneori pe termen lung, lăsând urmări grave în unele situații. Majoritatea părinților au întotdeauna intenții bune în educarea copiilor lor. Unii părinți au experimentat chiar ei la rândul lor, în copilărie, o formă de neglijare emoțională și, prin urmare, asemenea părinților lor, nu au reușit să abordeze corect problema.
Un părinte este om înainte de toate și, prin urmare, este ghidat de emoțiile sale și filtrează fiecare vorbă și fiecare acțiune prin intermediul acestora. Rezultatul acestui filtru însă, din păcate, nu este întotdeauna optim pentru creșterea emoțională a copilului care, la rândul său, va plăti un preț, chiar și ca adult. Dacă e să vorbim despre neglijare emoțională, fațetele sunt multe și infinite. Totuși, există unele stiluri parentale care revin permanent în atenție.
Iată 7 stiluri parentale prezente în educație:
1. Părinți autoritari
Sunt acei părinți care dictează și impun reguli stricte pe care trebuie să le respecte copiii lor. Rezultatul? Acești copii pot deveni adulți foarte supuși (cu probleme de dependență emoțională) sau pot deveni adolescenți rebeli care să aibă probleme cu respectarea regulilor, chiar și ca adulți. Părinții autoritari pot crea baza pentru diferite tulburări de comportament.
2. Părinți absenți emoțional
Părinții dezinteresați și/sau absenți emoțional cresc copii extrem de nesiguri, care se simt invizibili. Mai târziu, ca adulți, aceștia vor purta semnele unui sindrom de abandon mai mult sau mai puțin pronunțat. Se vor teme să nu fie singuri și să dezvolte sentimente cronice de vinovăție: vor simți că nu merită să primească iubire, deoarece în copilărie nu au primit-o niciodată așa cum ar trebui. De asemenea, copiii cu părinți absenți emoțional pot reacționa permanent, apelând la trucuri pentru a atrage atenția. Pot deveni rebeli și puși mereu pe harță la școală. Sunt pregătiți să facă orice pentru a atrage atenția.
3. Părinți îngăduitori, permisivi
Acești părinți au o atitudine relaxată în modul de educare al copiilor lor. De obicei, aceștia își lasă copilul să-și poarte singur de grijă. Mai târziu, copilul devenit adult, va avea dificultăți în a înțelege ce este bine și ce este greșit. Sau, dacă atitudinea părinților este extrem de permisivă, copilul va începe să se simtă special pentru că, în relația cu alți colegi, va observa că are mult mai multe privilegii.
4. Părinți fragili emoțional
Un caz destul de dificil. Când un copil își percepe părintele ca fiind fragil din punct de vedere emoțional, acesta va deveni părintele propriului său părinte. Acesta este cazul clasic al copilului-adult sau al îngrijitorului copilului. Când va ajunge adult, acest copil, pentru a se simți iubit și apreciat, va încerca să lucreze alături de oameni foarte pretențioși, persoane narcisiste, persoane cu deficit fizic, persoane cu dependențe (alcool, droguri, dependențe emoționale, etc.).
5. Părinți cu pretenții
Acel gen de părinți care așteaptă întotdeauna cele mai bune rezultate și cele mai bune lucruri de la copiii lor. Este posibil ca acești părinți să-și devalorizeze copiii fără să vrea. Copiii pot dezvolta tulburări de anxietate, pot avea așteptări nerealiste pentru ei înșiși sau pot cădea în perfecționism. Condiții care creează, de asemenea, teren fertil pentru atacuri de panică. Părinții exigenți pot crește copii care pot cădea cu ușurință în capcana invidiei, a furiei, mai ales atunci când își transformă copiii în victime ale comparațiilor. Copilul se va simți obligat să satisfacă nevoile părintelui, pentru că altfel, acesta va crede că nu va fi demn să fie iubit.
6. Părinți narcisiști
Acești părinți își văd copilul ca pe o extensie a ființei lor. Mai târziu, ca adulți, copiii părinților narcisiști pot avea dificultăți în a-și identifica nevoile reale. Acești copii deveniți adulți pot simți, de asemenea, că nu sunt demni de dragoste. Ca și în cazul copiilor părinților absenți emoțional.
7. Părinți supraprotectori
Sunt acei părinți care vor să preia totul asupra lor. Doar că, părintele care îi înlocuiește sarcinile copilului în timpul copilăriei și îl privează de anumite experiențe („Nu ieși afară, că e frig, că te lovești! Nu transpira, că răcești! Nu te grăbi, că o să transpiri”, etc.), va împiedica copilul să experimenteze și să exploreze el însuși lumea înconjurătoare. Un părinte supraprotector nu îi va permite copilului să-și dezvolte autonomia corectă: „Merit”, „Pot și eu”, „Pentru că așa vreau eu!”. Acest copil, ca adult, nu se va simți de ajutor și va fi mereu nesigur în aport cu propria persoană sau cu anumite persoane și situații.
