Se spune că rolul cel mai important al unei femei este să aducă pe lume urmași. Totuși, nu toate reprezentantele sexului frumos își doresc să devină mame. Cu toate că au argumente clare, aceste femei sunt deseori condamnate de cei din jur.
Una dintre aceste femei a scris o scrisoare anonimă, care a fost publicată pe printesaurbana.ro.
“Sunt un monstru. O ființă care-şi reneagă menirea. Un suflet trist sub soare, condamnat să sfârșească în singurătate. O…
Exagerez, sunt doar o femeie care nu își dorește copii.
Nu am căzut în cap când eram mică, nici nu am fost aspru pedepsită după comiterea vreunei infracțiuni puerile, în timp ce-mi detestam lăuntric părinții, pe motiv de rigiditate exacerbată, și îmi promiteam solemn că le voi reprima exemplul, în toate. Nu există rațiuni obscure și freudiene la baza deciziei mele, deși mulți dintre semeni consideră aproape o anomalie ca cineva cu capul pe umeri să refuze maternitatea.
Vedem cu ochiul liber că epoca femeii în bucătărie, împlinită exclusiv prin nașterea de prunci și veșnic supusă bărbatului își trăiește apusul (debifăm aici mediul rural în care mentalitatea patriarhală se cvasi-perpetuează cu veselie). Acum, sexul frumos poate privi și dincolo de limitele șorțului dantelat, hotărându-și – după introspecții adânci, nu în virtutatea inerției – propria reproducere.
Cu toate acestea, unele ladies – citite, educate, prin lume umblate – continuă să scuipe în sân când o consoartă refuză să-și pună umărul, pardon uterul, la treabă. Sărăcuța, sigur are pe undeva un scurtcircuit, o problemă majoră. Majoră, dar reparabilă. Musai. Altfel de ce s-ar mai încăpățâna ”profesionistele” să-i bage mințile-n cap, rezolvându-i apostazia? Dacă nici ele nu cunosc rețeta fericirii pe Pământ, atunci cine?
Frumusețea, beneficiile și bucuriile faptului de a fi părinte sunt lucruri incontestabile. Înțelegem de la sine că există, țin de firescul unic și înălțător. Dreptul la dorința sau la lipsa dorinței de a le trăi pe propria piele ar trebui să fie, de asemenea, de la sine înțeles. Suntem cu toții oameni, însă nu împărtășim o filozofie existențială identică, nu-i așa?
Interacțiunile cu mulți din jur îmi confirmă că umanitatea autohtonă are alte convingeri. Când vine vorba despre a deveni ori ba mamă, aproape oricine simte nevoia să-și exprime părerea. Dar nu doar așa, ca să expună (eventual întrebat) ce are pe suflet, ci ca să modeleze opinii, să declanșeze revelații și să repună ființele rătăcite pe traseul corect al viețuirii depline. Părere ce rezidă, de cele mai multe ori, în replica: ”Habar nu ai ce greșeală faci, vei regreta mai târziu, pentru că…”.”
Citește continuarea aici >>>
