Dorul este un sentiment echivalent prin intensitate, cu dragostea sau poate chiar mai puternic, iar scrisoarea de mai jos te va face să te convingi de acest lucru. Mesajul emoționant a cucerit inimile juriului în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară pentru Elevi „Scrisoare mamei” din Republica Moldova și care a fost desemnată drept câștigătoare.
„Dragă Mamă,
Stau în bucătăria ta şi-mi aduc aminte de tine. Să ştii că dimineaţă mirosul de cafea nu se mai simte aşa de frecvent ca atunci când o preparai tu, atât de dulce pentru tine şi atât de amară pentru simţurile mele de copilă. Mai ţii minte când o gustam şi după aceea faţa-mi împietrea contorsionată pentru câteva minute?
Am ajuns să o beau şi eu. Atunci când vreau să te simt alături. O ador. Îmi place amarul ei şi o încerc de fiecare dată cu un număr de linguriţe de zahăr diferit. Experimentez, mamă. Caut o reţetă, caut să prepar cafeaua ta.
Stau în bucătărie şi miros lalelele din faţă. Ţi-aş cumpăra lanuri întregi. Te-aş duce să savurezi mii de flori roşii şi galbene, ţi-aş face cărări spre alei pline de copăcei de liliac. Te-aş îmbăta cu felurite miresme ca să-nţelegi că nu meriţi doar asta, meriţi toate florile pământului.
Ce bine-ar fi, Mamă, să mi te am alături. Să stai vis-a-vis sprijinită de dulăpiorul de aici, povestind istorioare sau ascultându-mi problemele neînsemnate care mă frământă. Ştiai că bucătăria e locul în care se fac cele mai multe confesiuni, se creează şi se distrug vise şi speranţe? Ştiai că bucătăria e unul din cele mai intime locuri pe care le poate avea o familie?
Ţin cana cu ceai în mână. Ţi-aş face şi ţie, Mamă. Pe timpuri, cafea beai doar dimineaţa, şi-acum e seară. Fac un ceai nemaipomenit. Dar nu eşti aici, şi-acum şi cana e mai goala, şi ceaiul e mai rece şi nu mai e deloc bun. Privirile-mi pierdute rătăcesc dincolo de fereastră, dincolo de clădiri, de străzi, maşini, oameni, munţi şi păduri. Privirile-mi te caută. Te caută ca să poată împărţi cu tine ceaiul. Să te poată examina îndeaproape, să-ţi memoreze fiecare cută de pe faţă, să memoreze întocmai glasul tău, figura ta, ca data viitoare când vei pleca să nu-i pară rău că n-a făcut-o. Ochii mei caută să-nveţe fiecare părticică a chipului tău, să-ţi creioneze-n mintea-mi silueta mereu tânără, frumoasă, în rochii albe, având coroniţe din romaniţe pe cap şi păşind încrezător şi sigur, dar totodată lin şi pur, de parc-ai fi întruchiparea puterii, esteticului şi a binelui.
Mai ţii minte blugii tăi preferaţi? Sau bluziţa albă cu guleraş dantelat? Le priveam zilnic şi-mi imaginam că încă mai e cu putinţă să le-mbraci. Cu o săptămână în urmă le-am aruncat. Cică nu e bine să păstrez amintirile, trebuie să le dau voie să plece, să-şi caute locul în lume, ca să pot eu merge mai departe. Am aruncat multe lucruri, Mamă, inclusiv felicitările de Dragobete pe care scriam poezii de dragoste pentru aşa-zişii Dragobeţi de prin clasele primare, mai ţii minte? M-am curăţat de amintiri, şi-acum mi-e dor şi de dânsele. Uneori speranţa şi dorul oamenilor n-au limite.
Ştii, Mamă, stau cu căştile-n urechi şi-ascult piese care-ar putea să-ţi placă. Dac-ai fi aici, m-ai certa şi mi-ai interzice să le mai folosesc, că-s tehnologii inovatoare care tot ce fac e să deterioreze sănătatea oamenilor. Şi-atunci aş înscrie pe casetă cântecele tale preferate şi-aş cumpăra un radiocasetofon din magazinul de antichităţi, ţi-aş face o surpriză şi-am dansa toată ziua, în rochii si cu frezuri de epocă. Te-aş ruga să-mi cânţi şi tu, că voce mai frumoasă decât a ta nuştiu dac-a existat. Mi-aduc aminte, destul de vag, cum o auzeam şi prin somn dimineaţa, rostind dulce că-ntârzii la şcoală.
Mi-e dor, Mamă. Cred că dac-aş încerca să proiectez în pagina asta sentimente, amintiri şi vise, aş colinda nu doar o pagina, ci caiete întregi. Aş scrie cărţi. Aş crea un flux de amintiri greu de parcus.
Mi-e dor, Mamă. Mi-e dor de priviri şi sfaturi. Mi-e dor de mâinile tale, pe alocuri cu riduri, dar nişte riduri frumoase, cum numai o mamă poate avea, cu câteva vinişoare mult prea mari, cu inelele pe care le port eu acum, deşi… Deşi sunt mult prea frumoase pentru mâna mea. Erau desăvârşite-n jurul degetelor tale. Ţi-aş săruta mâna şi ţi-aş vorbi. Ţi-aş povesti amănunţit în jurul căror lucruri şi persoane gravitează viaţa mea acum, care este „coloana mea vertebrală” ce mă ţine pe picioare, încotro mă îndrept şi pe cine vreau să iau cu mine. Ţi-aş desena axa de simetrie pe care încerc să o găsesc în viaţă, Mamă, ţi-aş desena idei şi gânduri, ţi-aş scrie poezii şi proze. Ţi-aş dedica câştiguri şi succese. Ţi-aş da totul, Mamă, aş face tot ce n-am reuşit să fac, ţi-aş spune multe şi de toate, ţi-aş spune că aşa cum te iubesc, n-am să mai iubesc pe nimeni niciodată, dac-aş mai putea…
…te-aş întoarce,
om cu ochi frumoşi
şi cu o stea din întreg universul ce-ţi aparţine,
te-aş fura de-acolo, de printre stele,
şi ți-aş face cafeaua ta amară
ca s-o bei din plăcere…”
Guţu Mihaela,
clasa a XII-a „LM”,
Liceul Teoretic „Gaudeamus”, oraşul Chişinău.
