„E un calvar, o durere care nu dispare niciodată”. Soții Viorel și Victoria Cireș, despre viața după moartea fiului lor de doar 8 ani

Au trecut 2 ani din ziua tragediei, dar și acum sufletelelor sângerează. Este povestea tristă a interpretului Viorel Cireș și a soției sale, care și-au pierdut fiul de doar 8 ani. Într-o bună zi, inimioara lui s-a oprit să mai bată, deși era perfect sănătos. Despre cum a fost Bogdan în ultimele zile din viață și cum trăiesc cu această durere imensă, alături de fiul mai mare, cuplul a relatat într-un interviu cu Adrian Prodan, scrie Shok.md.

Tragedia s-a produs la un an după ce familia Cireș s-a mutat din Chișinău la Budești. „Ziua aceasta nu o voi uita niciodată. Tragedia s-a întâmplat duminică, dar sâmbătă, soțul era la un eveniment, iar eu i-am propus feciorului mai mic să facem o petrecere. Vreo trei luni înainte de a se produce tragedia parcă nu eram eu. De felul meu sunt o fire foarte veselă, energică, dar în acest timp sufletul parcă îmi spunea ceva. Însă niciodată nu m-am gândit la Bogdănel, mă temeam pentru băiatul mai mare, care era plecat în Marea Britanie. În acea zi mi-am luat inima în dinți, am invitat-o pe verișoara soțului, care făcea adăugător cu Bogdănel, el era foarte atașat de ea și de fiica ei, o prietenă de a mea și o pritenă ce venise recent din SUA. El în ziua ceea era atât de deosebit: cuminte, vesel, plin de viață, binevoitor. În bazin o cuprindea când pe Mariana, când pe fiica ei. La mâncare era cam alintat, dar în ziua ceea vroia de toate să mănânce. Și Mariana i-a spus că e mai deosebit decât în alte zile. După ce au plecat oaspeții, a vorbit cu soțul, cu fratele și la un moment dat mi-a zis să mă culc cu el, iar dimineața să se trezească lângă tatăl său”, povestește mama copilului, Victoria Cireș, în lacrimi.

„Ceva de necrezut, o umbră neagră parcă se apropia de noi”

„Am pus mâna pe el și a adormit imediat, iar la un moment dat, e ceva de necrezut, dar am văzut o umbră neagră, parcă se apropia de noi. Am început să spun Tatăl Nostru, m-am ridicat, m-am dus în dormitorul meu și am citit Paraclistul Maicii Domnului”, își amintește Victoria.

A doua zi începuse ca de obicei: „Era duminică. Un cumătru îi invitase în ospeție, la piscină: „Bogdănel m-a întrebat: „Mămica, nanul Nelu are bazin în pământ?” Mă înspăimântase acest cuvânt”, povestește mama copilului.

„Am văzut că se sufocă și am început să strig foarte tare”

Totul a decurs bine până au ajuns la nanul lui Bogdan în ospeție: „Intrăm la cumătri. Viorel nici nu a reușit să intre în ogradă, am intrat eu cu Bogdănel, el m-a rugat să îi țin prosopul să-și schimbe hainele, apoi cât aranjam prosopul l-am văzut coborând pe scările bazinului, era cu ochelarii de apă pe ochi, am văzut că se înădușă. Am crezut că se joacă, dar când am văzut că face așa a doua oară, am început să strig foarte tare. În bazin era prietena feciorului cumătrilor, l-a luat în brațe și l-a scos. Imedit a venit Viorel, l-a luat la el în brațe și a întrebat: „Bogdănel, de ce te-ai dus în bazin fără tăticul?” El i-a spus: Tăticu, mie mi-i rău. Au fost ultimele lui cuvinte. A vomitat și a închis ochii, parcă a pierdut cunoștința”, își amintește Victoria.

„Eram în stare de șoc. Copilul era viu, dar era ca într-un fel de comă”

Ce a urmat a fost ca un coșmar: „Nu mă gândeam la deces, copilul era perfect sănătos, niciodată nu am stat cu el în spital, nu am avut probleme de sănătate. Soțul a început să îi facă respirație artificială cu cumătrul. Eu am chemat ambulanța, au venit foarte greu, în 40 de minute. Eram la Schinoasa, în cele 40 de minute am spus Tatăl Nostru de 100 de ori cred că. Când a venit salvarea, soțul s-a pus în genunchi în fața doamnei și i-a zis: vă rog, spuneți-mi ce e cu băiatul meu, ajutați-ne. Și ea zice: ce-i, ce-i, copilul s-a înecat. Noi eram în stare de șoc, ei au pus o injecție la mânuță, alții zic că trebuiau să facă resuscitare. Copilul era viu, dar era ca într-un fel de comă. L-a preluat salvarea, noi ne-am dus după ei, tot spitalul plângea când ne vedea în ce stare eram. Ei ne spuneau să ne rugăm, că va fi bine, dar eu simțeam că nu va fi. Parcă îmi spunea cineva că Bogdan pleacă. Soțul striga, plângea, mă temeam că va pierde vocea definitiv, mă temeam să nu moară și el. Îi rugam măcar soțului să îi pună ceva de liniștire, e de groază să nimerești în așa situații și să nu te poată ajuta. Acolo au venit cumătri, nași, prieteni, au chemat altă salvare”, a relatat Victoria.

„Când l-au chemat pe soț și i-au spus, nu-l puteau ține, erau clipe de groază”

„Copilul era în reanimare, au luptat peste 2 ore, apoi m-au chemat și mi-au zis că au făcut tot posibilul și imposibilul, dar copilul nu și-a revenit. În acele clipe, Dumnezeu mi-a dat atâta putere și m-am gândit la feciorul mai mare, care nu era cu noi. Am zis că trebuie să fiu tare. Când l-au chemat pe soț și i-au spus, nu-l puteau ține, erau clipe de groază. Nu doresc nimănui să treacă prin asta”, a spus femeia, plângând.

„Verdictul medicinii legale a fost stop cardiac de etiologie necunoscută”

Nu li s-a permis să vadă copilul. Au fost aduși acasă, cu ambulanța: „Finii au plecat la morgă, verdictul medicinii legale a fost stop cardiac de etiologie necunoscută. Ne-au anunțat că peste 40 de zile ne vor spune exact motivul din care copilul a făcut stop cardiac. Peste 40 de zile i-au spus soțului că nu au un răspuns clar”.

„Bogdănaș, tu ești viitorul, stâlpul și cănuța de apă a tăticului”

Și tatăl lui Bogdan, interpretul Viorel Cireș, își amintește cu durere ultima zi din viața fiului lor: „În acea dimineață ne-am pornit la cumătru. El și-a uitat ochelarii pentru piscină, tot. Am zis să cumpărăm totul nou. Când măsura șorții, vânzătorul îi zice: „Bravo, Bogdănaș, tu ești viitorul, stâlpul și cănuța de apă a tăticului. El i-a spus „Nu știu”. Asta m-a pus tare în gardă, dar m-am gândit că e copil. Speranța moare ultima, nu m-am așteptat niciodată, dar așa a vrut Domnul, nu dau vina pe nimeni, nu cer explicații nici de la Dumnezeu, de la nimeni. În mâinile mele s-a întâmplat și a nanului lui. Cu nanul rar ne putem vedea, pentru că numai ne vedem și plângem, îi sunt recunoscător până la pământ că a stat cu mine deasupra lui până ne-a căzut la ambii pielea de pe pe genunchi, i-am acordat primul ajutor. Atunci m-am gândit că dacă intru eu în panică, la ce mai sunt tată. M-am mobilizat, cu toate că nu mă simt cel mai tare de caracter, și am acordat primul ajutor. Tare bine am înțeles că nu e înec, i-am făcut respirație artificială, am înțeles că trebuie să pulsăm inima. Din păcate, salvarea a venit când a venit, nu dau vina nici pe ei. Nu am mai scris plângere, asta nu îmi întoarce copilașul înapoi. Așa scrie în ultimul document care mi-a rămas de la el – stop cardiac de etiologie necunoscută. Era fotbalist, îl aduceam eu de la antrenament, mereu cerea să mai alergăm, să mai batem mingea. O dată nu am simțit o oboseală în el, probabil este voia Domnului. Ca durere nu e nimic mai strașnic decât să-ți moară copilul în mâinile tale”.

Cum au trecut acești doi ani fără Bogdan, ce vise au avut în care și-au văzut fiul, cum retrăiește fratele mai mare tragedia, dar și cu ce vorbe urâte s-au confruntat, din partea unor persoane, după decesul copilului lor vedeți în interviul de mai jos: