Ce faci dacă ai un copil cu două fețe: acasă obraznic, iar în public – exemplar

Copiii mici sunt adesea extrem de manierați şi cuviincioşi față de alți adulți: bunici, bone, profesori şi educatori, chiar străini. Dar față de părinți, pare că uită subit orice regulă a bunul simț sau orice urmă de respect şi responsabilitate. Unde dispare acel copil cuminte şi responsabil şi de ce? Ajungi să te gândeşti că poate faci ceva greşit, sau că poate copilul tău nu te place, dacă se comportă atât de rău doar acasă, cu tine, în timp ce cu alți adulți este un model de cumințenie.

Să știi că nu există niciun secret. De fapt, acest comportament arată că cel mic se simte în siguranță acasă, că se simte confortabil emoțional cu tine! Ca şi adulții, cei mici îşi arată fața cea mai urâtă față de persoanele cele mai apropiate, față de persoanele în care au încredere. Nici tu nu te comporți exact cum ai vrea pe stradă sau la locul de muncă (oricât ai vrea să arunci cu ceva în şeful tău, zâmbeşti şi nu o faci; este mai probabil să-ți reverşi nervii acasă, chiar să te cerți cu partenerul). Față de cei pe care nu îi percepem apropiați, purtăm masca conformismului, adaptându-ne la aşteptările sociale, la normele şi cerinţele bunului-simț. Este ceea ce înseamnă a trăi în societate: îți ții sub control tendințele agresive, jignitoare, care i-ar deranja pe ceilalți.

În mediul sigur de acasă, lucrurile se schimbă

În primul rând, nu te temi atât de judecata celor dragi şi apropiați. Copilul ştie şi el că părinții nu îl vor alunga şi vor continua să îl iubească, chiar dacă se comportă urât. În afara casei, teama de a fi judecat aspru, de a fi respins şi criticat funcționează, controlând comportamentul copilului. Acasă, nu mai este chiar aşa.

În al doilea rând, copilul, ca şi adultul, se poartă natural, este el însuşi față de cei mai apropiați. Dispare nevoia de control al reacțiilor, dispare teama de a fi respins şi criticat. Este adevărat: ne revărsăm nervii adesea pe cei mai apropiați deoarece nu ne permitem să o facem în afara siguranței căminului; aşa fac şi copiii.

În alte medii, copilul doreşte să fie acceptat şi plăcut, de aceea se conformează uşor cerințelor (acasă ştie că este iubit). Influența mediului social joacă un rol în modelarea comportamentului. În plus, purtarea bună este mereu recompensată în public sau la şcoală, iar purtarea rea este mereu sancționată imediat.

Acasă, din nou, lucrurile tind să stea uneori invers: purtarea bună rămâne fără recompense, dar purtarea rea este recompensată. În ce sens? Prin țipete, crize de nervi, refuzul de a asculta, plânsete, copilul obține mai multe: atenție; putere; şi nu în ultimul rând, obține ceea ce doreşte, căci părintele îi face des pe plac, îi dă ceea ce doreşte pentru a opri criza.

În public, nici părintele nu este la fel de uşor de manipulat: copilul mic învață rapid că „nu se face aşa ceva în public”, învață că nu i se acceptă anumite comportamente în public. Acasă, alta e situația…

De fapt, partea cea mai importantă este că purtarea urâtă este recompensată acasă: copilul obţine ce vrea de multe ori. Să nu uităm că cei mici testează continuu relațiile cu părinții: „dacă fac x, ce face mama sau tata?”.

Ce se poate face?

În primul rând, părintele nu trebuie să îi dea putere copilului, oferindu-i ceea ce vrea când se comportă urât. În al doilea rând, copilul trebuie să învețe cât mai curând că este şi acasă la fel de responsabil de actele sale; aceasta nu se poate face decât dacă părintele impune consecințe pentru purtarea inacceptabilă.