Ca şi în cazul crizelor de tantrum, acest comportament “plângăcios” şi tânguitor la copii are la bază o frustrare. Chiar dacă reuşeşte să se controleze şi să nu se arunce pe jos, copilul încă nu reuşeşte să formuleze o cerere logică. Şi pentru că nu ştiu să jongleze cu cuvintele, copilul recurge la ceea ce ştia el că are succes încă de când era bebeluş: plânsul. Ştim cu toții că atunci când le este foame, sete, când sunt obosiți sau agitați, bebeluşii plâng. Acesta este semnalul lor de alarmă, modul lor de a le comunica părinților că nu sunt în regulă. Iar această tactică este adoptată şi când sunt mai mari, pentru a capta atenția totală a părinților.
Chiar dacă ai înțeles ce vrea, nu este indicat să-i faci pe plac. Asta ar însemna că îi accepți şi chiar recompensezi comportamentul.
În schimb, te poți duce la copil, îl îmbrățişezi şi-i spui: “Văd că eşti foarte supărat!”, iar când se calmează îi spui “Te rog să-mi spui ce vrei pe un ton pe care să-l înțeleg. Dacă scânceşti aşa, nu îmi dau seama ce vrei. Nu înețeleg cuvintele şi nu te pot ajuta!”.
În cazul în care copilul continuă pe acelaşi ton plângăcios, îi poți spune “Chiar nu înțeleg ce spui, te rog să vii la mine când eşti pregătit să vorbeşti normal”. Îi întorci spatele şi pleci.
În acest moment este posibil să intervină o criză de tantrum sau să se prelungească plânsul, iar dacă cedezi în acest moment îi poți transmite că va avea succes dacă va plânge mai mult şi mai tare. Dacă rămâi ferm pe poziții, cu timpul se va dezvăța.