Cât de pregătit ești pentru al doilea copil? Am visat într-o noapte un copil. Fără chip. Fără privire. Doar cu zâmbet. Unul larg, luminos, ce m-a învăluit și m-a purtat atunci cu gândul către o minune cu aripi de înger. Nu am știut că el avea să fie al meu. Copilul meu. Băiețelul meu. Mai ales că treceam printr-o perioadă în care nimeni nu ar fi putut să mă convingă că voi putea avea copii vreodată. Dar am avut. Și am crezut, de-ndată ce l-am adus pe lume, că el va fi singurul crez al meu, motivația mea, dorința de a mai exista pe pământul ăsta cât mai mult, pentru a-i fi alături. Iubirea și speranța mea. Bucurie și nădejde.
Eram împăcată. Deși, apariția unui alt copil, care să deschidă iar cutia cu atât de multe și de amestecate sentimente, ar fi fost cumva… Minunată. Ciudată. Grea. Frumoasă. Ușoară. Plină. Cumva, fără definiție. Oricum ar fi fost, ar fi existat. Și ar fi făcut din viața mea o altfel de viață. Așa că nu m-am mai gândit. Mi-am pus toată energia și dragostea, și uimirea, și recunoștința în el. În unicul meu copil. Până când, într-o zi, când un test de sarcina făcut într-o doară, doar ca să elimin repede și nedureros gândul că nu o sa mai am niciodată un alt copil, mi-a dezvăluit pentru a nu știu câta oară că Dumnezeu are planuri nebănuite, de care nu trebuie să ne îndoim niciodată. Eram însărcinată. Pentru a doua oară. Fără să planific. Fără să mă străduiesc luni întregi. Fără să sper. Fără să cred. Pur și simplu.
Nu am știut cum să reacționez. Băiețelul meu avea un an și o lună.
Abia scăpasem de 8 luni în care plânsese încontinuu, în care trebuia să îl readorm și de 10 ori pe noapte, în care sfredelisem gresia de la frecușul roților căruciorului în care îl puneam, în încercarea de a-l liniști. Abia trecuse greul acela greu, insuportabil câteodată și simțeam că pot să respir, ca pot să dorm două ore legate, că pot să mă înțeleg cu el și iată că un alt suflet se pregătea să aibă nevoie de mine. Eu, cea plină de frici, obosită, epuizată de nesomn, de spălat, de călcat, de bălăngănit un copil, de șoptit la ureche, „shhh, shhh, hai să ne liniștim, hai cu mama, nu mai plânge”. Eu, cea care la prima sarcină am stat săptămână de săptămână prin doctori pentru a mă asigura că cel mic respiră. Trăiește. Eu, cea care a traversat perioada sarcinii cu obsesii multe, adunate. Eu, care nu am știut deloc să mă bucur de sarcină, care nu și-a făcut nici măcar o fotografie, dintr-o superstiție absurdă, care nu povestea cu prietenele despre sarcină, care nu se văita, dar nici nu-și afișa exuberanța ce ar fi trebuit să îmbrace fiece clipă.
Citește continuarea aici!
