Când un părinte dispare din viața unui copil, fie pentru că-și părăsește definitiv familia, fie pentru că moare, acesta va suferi o traumă a pierderii. Copilul se atașează în primii ani de viață de ambii părinți, indiferent dacă aceștia sunt figuri prezente și iubitoare sau sunt mai degrabă absenți sau reci.
Atașamentul afectiv dintre copil și părinte poate fi imaginat sub forma unei legături invizibile, iar interacțiunile repetate fac această legătură foarte puternică. Atașamentul rămâne mult timp după dispariția cuiva și poate duce la emoții de lipsă, dor, suferință, melancolie, frustrare.
Suferința copilului poate să se manifeste vizibil, sub forma unor crize de plâns sau de furie cu durată variabilă. Treptat, manifestările de acest fel devin mai rare și se instalează stări vagi de tristețe sau de iritare. Toate acestea sunt firești din punct de vedere psihologic și este o eroare să încercăm să le blocăm în vreun fel. Copilul poate fi consolat cu blândețe, poate fi sprijinit și încurajat pentru a nu se simți singur, însă este important să nu-i abatem cu orice preț atenția sau să-l ținem excesiv de ocupat cu activități externe. Poate fi de ajutor să vorbim cu el despre ceea ce simte și, în funcție de vârstă și de nevoile lui, putem apela la povești terapeutice, la filme cu cazuri similare sau la consiliere psihologică.
Amintirile frumoase ne hrănesc afectiv
Dacă există amintiri conștiente cu părintele, putem să-l învățăm pe copil cum să le rememoreze pe cele plăcute și să observe calitatea lor atemporală. La început, probabil contrastul dintre amintirile frumoase și prezentul plin de tristețe poate fi greu de suportat, însă după câțiva ani amintirile bune îl vor hrăni afectiv pe copil și îl vor ajuta să-și simtă tatăl sau mama în interior, ori de câte ori simte nevoia. O fotografie poate fi utilă în acest sens. Însă prea multe fotografii și obiecte nu sunt indicate, putând păstra o familie orientată spre trecut, incapabilă să treacă într-o altă etapă a vieții.
Adeseori în familii apare tendința de a idealiza părintele pierdut, ceea ce este firesc. Ceea ce ne lipsește pare mult mai prețios decât ceea ce avem la îndemână. |nsă după o vreme este bine să reducem imaginea părintelui pierdut la dimensiuni umane, amintindu-ne atât calitățile, cât și defectele sale. Idealizarea poate fi extrem de defavorabilă în cazul apariției unui părinte vitreg, împiedicând apropierea firească a copilului de un alt adult.
O familie funcționează ca un sistem în care fiecare îndeplinește diverse roluri. Atunci când un element al sistemului dispare, nu este ca și cum ar dispărea un scaun de la masă și ar lăsa un loc liber. Din punct de vedere psihologic, rolurile jucate de părintele absent sunt preluate de ceilalți membri ai familiei. Uneori, părintele rămas preia și rolul parental al celuilalt, îndeplinindu-l cât poate de bine. Acel rol poate fi preluat și de un frate sau o soră mai mare ori de unul dintre bunici. Dacă nimeni nu poate prelua rolul din exterior, un copil poate fi forțat să se maturizeze mai repede decât alții de vârsta sa și să-și poarte singur de grijă.
Uneori, prea mulți membri ai familiei preiau rolul părintelui dispărut, încurajând în mod nepotrivit o anumită fixare în rolul de copil, o dependență mai mare decât cea firească. La acest lucru pot contribui și apropiații familiei, care privesc copilul cu milă și au tendințe hiperprotectoare. Desigur, copilul care și-a pierdut recent un părinte trezește în noi emoții contradictorii, de la dragoste la suferință și chiar stânjeneală. Este bine însă să ne ascundem anumite emoții și să ne gândim cum este mai potrivit să ne purtăm cu el, ca să nu-i transmitem mesaje nedorite. Cel mai riscant ar fi să facem copilul să se simtă diferit, ca și cum i-ar lipsi ceva esențial pentru a continua viața. La fel ca în cazul unui handicap fizic, există o diferență între problema obiectivă și problemele secundare, de natura mintală și emoțională.
Vindecarea absenței durează ani întregi
Procesul de vindecare apare natural, deși poate dura câțiva ani. Părintele rămas poate să ajute acest proces vorbind din când în când despre ce s-a întâmplat, consolând copilul și oferindu-i un spațiu unde să-și exprime natural emoțiile. La rândul său, este bine să-i arate copilului propriile emoții, mai puțin în momentele în care aceste emoții sunt copleșitoare și pot constitui o povară prea mare pentru un copil. Dacă părintele își reprimă emoțiile, crezând că o face ca să fie puternic de dragul copilului, nu va putea să-l însoțească pe timpul doliului psihologic. El poate chiar să-i transmită copilului că emoțiile nu sunt bune și că este mai bine să le eviți sau să le ignori. La fel de nepotrivită este situația în care părintele nu poate trece peste pierdere și toată viața sa afectivă devine un efort de supraviețuire. În această situație este bine ca părintele să solicite consiliere psihologică pentru a regăsi după o vreme bucuria și curajul de a trăi.
Copilul se va întreba de ce părintele său s-a îmbolnăvit sau a murit și dacă a dispărut complet sau continuă să existe sub o altă formă. Dacă un copil este mic, părintele este adultul responsabil să-i ofere informații în care copilul poate avea încredere și care îl pot ajuta să înțeleagă această situație complexă de viață. Dacă adultul nu are un sistem de convingeri clare despre destin și moarte, este important să reflecteze în liniște la ceea ce îi va spune copilului său și să îi roage și pe ceilalți adulți să ofere informații similare. |n cazul unui copil mai mare, părintele poate alege să-i prezinte mai multe perspective și să-i spună propria versiune, fără însă să o impună ca fiind singura adevărată. Simplitatea și onestitatea sunt importante în aceste situații și în special mesajul că moartea este o parte naturală a vieții, care poate fi extrem de dureroasă, însă nu reprezintă o pedeapsă sau ceva înspăimântător.
Un copil care își pierde un părinte va trăi toată viața cu o rană afectivă adâncă, iar această rană va duce atât la consecințe negative, cât și pozitive. El poate deveni anxios și precaut, generos și plin de compasiune față de suferința altora, ambițios și puternic, sensibil și izolat. |n limbaj există cuvântul orfan, care definește un copil fără un părinte sau fără ambii, și acest cuvânt subliniază diferența între acest copil și restul copiilor. Însă, în timp, aproape fiecare adult va deveni orfan și se va confrunta cu situații similare de pierdere.
Abandonul provoacă furie și durere
Când pierderea părintelui se datorează abandonului, toate emoțiile de pierdere descrise mai sus se întrepătrund cu emoțiile de respingere și/sau de furie și situația psihologică este mult mai complicată. De multe ori, copilul își va construi fantasma în care părintele este rău, ceea ce îl va face să trăiască un conflict interior: îi va fi dor și va fi furios în același timp sau succesiv. Sau va avea fantasma în care părintele rămâne bun și el este cel rău, cel care nu a putut păstra iubirea părintelui, cel vinovat pentru abandon. Copilul are nevoie de un părinte matur și înțelept ca să poată să-și trăiască pierderea și, în același timp, să-și ierte părintele pentru gestul făcut.
Reapariția unui părinte dispărut va trezi probabil sentimente contradictorii, mai ales când încă există suferința pierderii sau iertarea încă nu a apărut. Bucuria se amestecă atunci cu furia și relația nu va putea fi una bună până când nu vor fi purtate discuții sincere. Este nevoie de un spațiu în care copilul să poată să-și exprime emoțiile și gândurile contradictorii și să observe că părintele nu se îndepărtează atunci când îi face reproșuri. Dacă el are voie să exprime doar emoțiile pozitive, relația riscă să fie măcinată în timp de emoțiile reprimate și să nu-i inspire siguranță și încredere. În timp, copilul poate înțelege natura complicată și contradictorie a relațiilor umane, poate fi tolerant cu limitele și greșelile umane și poate înțelege că un părinte nu este niciodată suficient de puternic așa încât să fie un părinte ireproșabil. Dacă părintele care a revenit are răbdare și respect față de copil și un echilibru interior bun, în timp se va putea reconstrui o relație de încredere.
Sursa: unica.ro
