Neurologii atrag atenția: „La 2 ani copilul citește, iar la 10 ani nu ține minte nici măcar numele părinților”

Este clar că trăim într-o societate care a deraiat de la valorile clasice și de la normalitate. Părinții se află într-o continuă competiție cu ei înșiși sau cu alți părinți și își forțează copiii să citească și să scrie de la vârste foarte mici, uneori chiar 2-3 ani.

Mândria de a te lăuda în clasa pregătitoare la ședințele cu părinții că „al meu știe deja să scrie și să citească” nu este însă un argument sănătos, ci din contră. Neurologii atrag atenția că deși copiii mici par a fi receptivi și a prinde repede, creierul lor nu este pregătit însă pentru astfel de activități și o astfel de învățare. Pe termen lung, consecințele pot fi grave.

„Este foarte important pentru copii să înceapă învățarea la timp. Problema principală a zilelor noastre este orgoliul părinților care se răsfrânge asupra copilului. Îmi spun unii părinți, mai mult lăudându-se: Am început să-l învăț pe fiul meu de doi ani să citească“, iar eu răspund: “Ei bine, ești un prost!”. De ce trebuie să faci asta? Un copil de doi ani nu poate face asta deoarece creierul lui nu este pregătit. 

Bineînțeles, dacă îl antrenezi și insiști asiduu – copilul va citi și poate chiar scrie în cele din urmă, dar cu ce sacrificii și cu ce eforturi pentru copil, mai ales când scopul învățării este altul. Învățăm copiii să citească de la doi ani nu pentru că îi va ajuta la ceva, ci pentru că avem noi, ca părinți, nevoie de o validare din partea celorlalți că al nostru copil este deștept.

Părinții fac lucrul acesta pentru a se lăuda, din orgoliu. În realitate, fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui, iar pentru ca creierul copilului să se dezvolte corect nu trebuie inundat cu informații pe care încă nu le poate asimila”, a declarat neurologul Tatyana Chernigovskaya.

Specialistul consideră că a întâlnit cazuri în care copii care citeau la 2,3 ani au intrat într-o regresie evidentă în ceea ce privește dezvoltarea mintală: „La 2 ani copilul citea, iar la 10 ani nu putea ține minte nici măcar numele părinților. Fiindcă în loc să îi dezvolte abilitățile motorii fine, părinții îi îndesau litere și cuvinte în creier”.

Mai mult decât atât, neurologul consideră că fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui și le reamintește părinților că nu trebuie să facă din copiii lor „cai de curse”.

„Viața copilului nu trebuie să fie o cursă. Ea trebuie trăită și savurată clipă de clipă, nu doar de copii, ci și de părinți. Nu vă grăbiți să le distrugeți sau să le scurtați această perioadă minunată pentru ei. Vor avea timp să învețe, să citească și să socotească. Să nu credeți că copilul dvs va fi mai deștept și va ajunge mai departe în viață dacă învață lucrurile astea mai devreme”, a mai precizat Tatyana Chernigovskaya.

Psihologii consideră că în cei 7 ani de casă mai degrabă ar trebui să ne învățăm copiii să spună din suflet „Mulțumesc” sau „Bună ziua”.

„Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul corect de a trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viață. Din nefericire, noi, adulții, îi învățăm să spună, prin imitare, dar fără să simtă sau să dorească, să spună „Mulțumesc” sau „Bună ziua”. Conceptul de „cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de acasă, părinții îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul „Dacă pierzi, ești un ratat” sau „Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”.

Respectul față de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic”, conchide psihologul Alexandru Plesea.