Copilul va deveni răsfățat dacă îl ții prea mult în brațe. Mit sau adevăr?

O temere nefondată a părinților, moștenită de generații, este că dacă își țin prea mult copiii în brațe riscă să îi alinte peste măsură. Acest mit nu este însă singular în seria de „învățăminte” conform cărora copiilor nu trebuie să le arăți prea multă afecțiune, ca să nu te „manipuleze” mai târziu.

Care sunt originile acestui mit?

Psihologul behaviorist John Watson a fost cel care a sugerat pentru prima dată legătura dintre răsfățul copilului și ținutul acestuia în brațe ori răspunsul mult prea prompt al părinților față de plânsul lui. Behaviorismul a fost un curent psihologic de origine americană extrem de popular în prima parte a secolului al XX-lea. Adepții acestei școli considerau că recompensele și pedepsele sunt cele care reglează comportamentul uman, iar în cazul particular al copiilor, atașamentul față de mamă s-ar forma pentru că aceasta îi oferă mâncarea.

În plus, în cartea sa „The Psychological care of Infant and Child” publicată în 1928, Watson dădea sfaturi stricte despre cum copiii nu ar trebui îmbrățișați, sărutați sau ținuți în brațe.

Din păcate, astfel de metode au fost implementate de părinți și transmise mai departe copiilor, chiar dacă în mai târziu, în 1958, un experiment considerat de referință în literatura de specialitate a demonstrat cât de important este contactul fizic dintre mamă și puiul ei pentru dezvoltarea acestuia. În experiment pui de maimuță au fost crescuți fără mamă, oferindu-li-se în schimb una artificială la alegere: una realizată din sârmă, prevăzută cu un dispozitiv ce le oferea lapte și una din pluș, cu o suprafață caldă, dar fără hrană, pe care puii au și ales-o de cele mai multe ori, pentru că le oferea căldură și confort. Aceste rezultate au început să ridice semne de întrebare privind corectitudinea teoriilor despre atașament din acea perioadă, fiind urmate ulterior și de alte studii în această direcție.

Ce se cunoaște astăzi despre atașament și dezvoltarea copilului?

Informațiile pe care le avem în prezent, acumulate în urma cercetărilor din psihologie, antropologie și neuroștiințe, contrazic în totalitate practicile stricte de relaționare cu bebelușii pe care le promova Watson și care din păcate sunt și acum folosite de unii părinți. Mai mult decât atât, importanța contactului fizic frecvent dintre mamă (părinte) și copil s-a dovedit a fi covârșitoare pentru dezvoltarea optimă a acestuia.

Manifestările de afecțiune pe care părinții le oferă copiilor (mângâiat, zâmbit, legănat, cântat, purtat în brațe etc.) îi ajută să creeze o legătură emoțională de încredere, oferind celui mic confort și securitate.

Atașamentul dintre copil și părinți este esențial pentru dezvoltarea relațiilor ulterioare și totodată baza unei bune stări de sănătate mentală.

Pentru ca bebelușii și copiii mai mari să dezvolte un atașament emoțional securizant sunt necesare îndeplinirea mai multor aspecte:

• contactul fizic frecvent părinte-copil prin care să se manifeste dragostea;
• abilitatea părintelui de a alina copilul ținându-l în brațe cât mai des;
• sensibilitatea părintelui la semnalele emise de copil și disponibilitatea de a interveni în funcție de ritmul copilui;
• plăcerea reciprocă a părintelui și copilului de a petrece timp în compania celuilalt;
• crearea unui mediu în care copilul poate vedea rezultatele propriilor sale acțiuni.

Nu în ultimul rând, studiile realizate de James W. Prescott (psiholog american contemporan ale cărui cercetări s-au axat în principal pe originea violenței și pe legătura comportamentelor violente cu lipsa unei legături mamă-copil) atrag atenția asupra efectelor negative ale unui atașament deficitar asupra societății. În urma analizei a 49 de state, Prescott a ajuns la concluzia că acele culturi în care nivelul de violență la adulți era cel mai ridicat erau și cele în care afecțiunea oferită de părinți copiilor (printre care și ținutul în brațe) era cea mai scăzută.

În concluzie, ce se întâmplă dacă țin copilul în brațe prea mult?

A-i acorda atenție și a veni în întâmpinarea nevoilor lui nu înseamnă că îl alintăm. Nici când plânge nu ar trebui să ne temem că luându-l și ținându-l în brațe îl vom răsfăța. Dimpotrivă, copilul are nevoie să fie liniștit și alinat, ca să simtă că este iubit și că se află în siguranță. Astfel va putea ulterior să înceapă să descopere lumea din jur cu încredere, știind că este într-un mediu sigur, fără pericole și că dacă va avea nevoie de protecție și alinare, părinții vor răspunde în modul pozitiv și previzibil cu care a fost obișnuit.

Studiile din ultimii ani au ajuns la concluzia că a răspunde prompt la nevoile micuților și a-i ține în brațe nu doar că nu îi răsfață, dar se pare că îi și ajută să nu mai plângă la fel de mult, iar copiii între 1 și 3 ani care primesc din partea părinților astfel de manifestări ale afecțiunii și sprijinului sunt în general mai independenți și auto-disciplinați.

Ironic este faptul că bebelușii ținuți mai mult în brațe sunt și cei care se „desprind” mai repede de brațele părinților. Concluzia vine în urma a peste 50 de studii comparative realizate pe bebeluși din mai multe culturi: copiii purtați mai mult în brațe (Africa, Asia, America Latină) stau în șezut, se ridică în picioare și merg mult mai devreme decât o fac cei din culturile occidentale. Explicația derivă din faptul că purtarea în brațe a bebelușilor îi stimulează să-și mențină echilibrul, să-și ridice și susțină capul, în timp ce planul vizual este similar cu cel când începe să meargă, spre deosebire de situația în care este așezat în pătuț sau în cărucior.

În ultimul timp au devenit destul de populare sistemele de purtare a bebelușilor la piept. Astfel, părinții care vor să-și țină copiii aproape mai mult au la îndemână această variantă, care îi ajută să se ocupe și de alte activități în timp ce îi poartă, lăsându-le libere brațele și nemaipunând la fel de multă presiune pe ele. Chiar dacă nu funcționează la fel de eficient pentru toți bebelușii (copiii sunt totuși diferiți), cei purtați astfel beneficiază de mai mult contact fizic cu părintele care îl poartă, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru dezvoltarea sa.