Unii părinți își lasă bebelușii să plângă pentru a evita să-i „răsfețe” sau să-i facă dependenți de brațele lor. Dar, în realitate, le pot cauza daune semnificative. Există diverse explicații care arată cât de dăunător este să-ți lași copilul să plângă, dar înainte de asta poți recurge la logică. Cum te-ai simți dacă ai fi în pericol și rudele tale te-ar ignora în loc să te ajute? Ce ai crede dacă ai exprima suferință și partenerul tău ți-ar întoarce spatele? Acestea sunt atitudini pe care nu le-ai adopta niciodată cu un adult pe care îl iubești. Deci, de ce să le aplici unui copil căruia îi lipsesc total resursele pentru a se descurca singur?

Nivelul de stres crește

Plânsul este singurul mod de comunicare pe care îl are copilul. Dacă are vreo nevoie, fie ea fizică sau emoțională, trebuie să o transmită adulților prin plâns.

Dacă adulții îi ignoră chemarea, copilul începe să se simtă în pericol. Este total dependent de părinți, iar dacă ei nu îl îngrijesc, nu poate supraviețui. Astfel, se declanșează o stare de alertă care ridică nivelul de stres. Și în timp ce stresul pe termen scurt nu este dăunător, atunci când este prelungit poate avea consecințe grave asupra sănătății și dezvoltării.

Se stabilește un atașament nesigur

Atașamentul este legătura care se formează între copil și îngrijitorii săi primari, pe baza modului în care aceștia îndeplinesc nevoile sugarului și răspund la cerințele acestuia. Pentru a stabili un atașament sigur, este necesar ca răspunsul adultului să fie consecvent. Bebelușul poate avea încredere că părinții lui vor veni când are nevoie de ei.

Lăsând copilul să plângă, această premisă este încălcată și, prin urmare, se generează un atașament nesigur. Astfel, copilul poate ajunge la concluzia că nimeni nu-l va ajuta atunci când are probleme (dezvoltarea unui stil evitant) sau că a primi sau nu ajutor este imprevizibil (generând un atașament anxios). În orice caz, aceste învățături timpurii îi vor modela imaginea de sine și atitudinea față de ceilalți și față de viață într-un mod negativ.

Poate crea tulburări de somn ulterioare

Practica de a lăsa copilul să plângă nesupravegheat este adesea folosită atunci când se aplică anumite antrenamente de somn. Se vrea ca sugarul să nu plângă cerând atenție când se trezește noaptea. Cu toate acestea, în realitate, o face pentru că a presupus că nimeni nu va veni la chemarea lui.

Multe persoane care au fost antrenate în acest fel au insomnie și alte dificultăți legate de somn, chiar și la vârsta adultă. Poate exista o frică de întuneric, o incapacitate de a dormi singur sau probleme grave de a adormi.

Dificultate de reglare emoțională

Una dintre funcțiile părinților în ceea ce privește îngrijirea copiilor lor este aceea de reglare emoțională. Un bebeluș nu are abilitățile sau instrumentele pentru a-și gestiona singur stările emoționale neplăcute. Astfel, părinții sunt cei care oferă sprijin, afecțiune și confort și îl ajută să se regleze.

Din acest exemplu și din această bună practică, copilul va învăța progresiv să-și facă față emoțiilor într-un mod sănătos. Când lași bebelușul să plângă, îi refuzi acest efect reglator.

Ca urmare a acestui fapt, mai târziu pot apărea dificultăți de autoreglare emoțională. Anxietatea, depresia sau stima de sine scăzută sunt doar câteva dintre efectele care pot fi derivate din aceasta practică.

A lăsa copilul să plângă înseamnă a-i ignora nevoile

în primul rând, trebuie să-ți amintești că bebelușul tău nu vrea sa te manipuleze, să te enerveze sau să profite de tine; dacă plânge, este pentru ca are o nevoie fizica sau emoțională pe care doar tu o poți acoperi. Există și anumite strigăte intenționate pe care copilul le folosește pentru a comunica și a interacționa cu adulții; de exemplu, când plânge pentru că nu-l lași să ridice telefonul mobil.

În acest caz, știi care este originea supărării și știi că nu răspunde unei nevoi (foame, durere, frică…) Totuși, chiar și în aceste cazuri trebuie să te ocupi de ea; a-l îngriji nu înseamnă a ceda cererilor lui, ci a-l însoți și a-l ajuta să-și regleze disconfortul. În cele din urmă, este vorba de a avea empatie.