Avea doar 16 ani când a rămas însărcinată. Era prea tânără, prea fără experienţă, prea copil pentru această încercare a destinului. Dacă fetele de vârsta ei priveau tinereţea ca pe o distracţie, Doina Sulac a primit un rol destul de greu şi responsabil - cel de mamă. S-a maturizat odată cu venirea pe lume a fiicei sale, Nicoleta. A reuşit să facă faţă nopţilor nedormit şi grijilor de mamă, iar acum se mândreşte cu fiica ei de 10 ani.
Îmi amintesc că nu mi-am dat seama că eram însărcinată, chiar dacă aveam toxicoză. Am cumpărat un test de sarcină şi când s-a confirmat, m-am dus la farmacie şi am mai luat unul, şi încă unul... cred că le-am cumpărat pe toate din acea farmacie.
Speriată, nu ştia ce să facă.
În această agonie de negare a prezentului, în acest tumult de gânduri şi trăiri l-am visat pe tata care îmi spunea că acest copil trebuie să se nască...
La 17 ani a devenit mamă.
În sarcină am slăbit, iar după ce am născut ajunsesem la aproximativ 40 de kg. Eram atât de slabă... nici lapte nu aveam. Am hrănit-o la sân pe Nicoleta o lună, după care am trecut la alimentaţia artificială. Ea plângea, nu adăuga în kilograme şi am fost nevoită să o hrănesc cu lapte praf.
A avut noroc de mama.
Mama m-a ajutat foarte mult. Nu ştiam cum să schimb scutecele, nu ştiam ce să-i fac când plânge, uneori mă găsea plângând împreună cu Nicoleta. Cred că a primit-o ca pe o fiică, nu ca pe o nepoată. De aceea, Nicoleta îi spune „mama mare”.
S-a căsătorit, dar căsnicia nu a durat mult.
Nu eram pregătită nici eu, nici el de a întemeia o familie. Şi am hotărât să ne despărţim. Cred că fetiţa avea vreo nouă luni. Nicoleta îl cunoaşte doar din poze. Amintirile cu el sunt prea puţine.
Doina Sulac nu vrea să povestească multe despre fostul ei soţ, pentru a nu-i provoca fetiţei sentimente nepăcute.
Nu a spus niciodată cuvântul „tată”, dar ştie să ascundă destul de bine această lipsă. Pentru că este un copil vesel, un copil care nu l-am văzut plângând, decât atunci când a avut colici sau i-au crescut dinţişorii.
Fără o susţinere materială a hotărât să se apuce de muncă.
„Dacă ar fi trăit tata, lucrurile ar fi fost altfel... Din păcate, eram noi două – mama şi eu - cu un copil. Aşa că am început să muncesc. Nu a fost uşor. Mi-a fost extrem de greu. Nu am continuat studiile pentru că m-am angajat să fac ceea ce ştiu mai bine – să scriu muzică şi să cânt. Aveam nevoie de bani.”
A dus-o pe Nicoleta la grădiniţă şi a încercat să se descurce.
Nu avea nici doi ani când am dus-o la grădiniţă. Dar am avut noroc de un copil cuminte, sociabil şi vesel care s-a adaptat foarte repede. Aşa mi-a fost destinul, nu regret nimic, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această fetiţă care este bucuria din zilele mele triste. Poate doar dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat pe tata în viaţă, mi-ar fi fost mult mai uşor.
Nicoleta este prima în toate. A câştigat deja două concursuri la pian. Îi place să compună muzică şi este foarte sârguincioasă.
A dorit foarte mult să poarte numele Sulac, iar anul trecut, la nouă ani, a primit acest nume şi este foarte mândră de el. Cred că a moştenit de la tata talentul, perseverenţa şi dorinţa de a fi cea mai bună, dacă se apucă de ceva.
Doina Sulac speră ca Nicoleta să ducă cu responsabilitate numele Sulac mai departe, pentru că este sigură că bunelul ar fi fost mândru de nepoţica lui.
