Fratele mai mare, în orice familie, este cel care simte că nu mai are un loc privilegiat încă din momentul în care apare fratele mai mic. Și după el, potopul.
Eu am fost sora mai mică, motiv pentru care nu m-am simțit niciodată frustrată. Aveam protecția mamei pe motiv că „ea e mai mică” și profitam de ea la maxim. Profitam și îl șantajam pe fratele meu mai mare cât de mult puteam ca să obțin mereu ceea ce-mi doream.
Când s-a născut băiatul meu cel mare, am simțit că-l iubesc necondiționat și că aș fi în stare de orice. Când am rămas din nou însărcinată, am încercat să fac lucrurile ca la carte, căci auzisem suficiente cazuri ale altor frați mai mari care s-au simțit neglijați, abandonați și neiubiți de părinți, în detrimentul fratelui mai mic, chiar dacă de cele mai multe ori nu era deloc așa.
Astfel, încă de când fratele mai mic era în burtică, am vorbit zilnic cu băiețelul cel mare, i-am povestit ce mi se întâmplă și ce urmează să ni se întâmple ca familie. Am încercat să-i zugrăvesc întreg tabloul în culori frumoase, așa cum văzusem eu în filmele americane și aproape că ajunsesem să cred că așa va fi.
După ce s-a născut cel mic, deși eram terminată de oboseală, timpul în care bebelușul dormea, nu-l foloseam ca să mă odihnesc, ci ca să mă joc cu cel mare. Încercam să stau cât mai mult timp cu băiețelul cel mare tocmai ca să nu se simtă neglijat.
I-am vorbit zilnic despre cât de important este să aibă grijă de fratele mai mic, să-l iubească, să împartă cu el. Părea că a înțeles.
Când a început lupta dintre frați?
A înțeles până în momentul în care fratele mai mic a început să mișune prin casă, adică, undeva după vârsta de 10-11 luni. Având o oarecare independență oferită de mersul de-a bușelea, cel mic putea ajunge repede la jucăriile preferate ale fratelui mai mare. Și, fără rea intenție, i le atingea sau îi strica joaca, lucru de neconceput pentru acesta din urmă.
La fiecare astfel de incident cel mare începea să țipe, să-l smucească pe cel mic, să-i tragă jucăria din mână, eventual să-l împingă, fără a conștientiza riscul că îl va putea răni. Evident, trebuia să intervin.
Momentul culminant a fost când fratele mai mic a pus mâna pe o construcție LEGO și a stricat-o. Incidentul s-a terminat cu „Mi-a stricat jocul. Mi-a stricat toată viața. Vreau să dispară!”. Am încercat să-i explic că-l înțeleg foarte bine, că nu e ușor, dar nu avem cum să-l facem să dispară. Nici nu ne dorim asta. L-am supus unui exercițiu de imaginație și l-am întrebat dacă s-ar simți mai bine dacă cel mic nu ar mai fi. A fost mult prea subtil pentru el căci mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri: „Da, mult mai bine!”.
De atunci, tot ce i-am explicat a părut că înțelege pe moment. Cinci minute mai târziu a izbucnit din nou.
Fratele mai mic în luptă cu fratele mai mare
Ca în orice familie, probabil, fratele mai mic nu pare să aibă nici o problemă reală cu fratele mai mare. Niciodată nu l-am auzit pe cel mic spunând că-l deranjează cel mare. L-am auzit văitându-se că cel mare are jucării mai complexe sau că cel mare are ceva bun ce nu vrea să împartă cu el. Dar nu a zis niciodată că-i strică viața sau că ar vrea să dispară. Probabil, în momentul în care s-a născut, cel mare era deja acolo, așa că nu știe cum ar putea fi fără el. Nici măcar nu mi-a reproșat vreodată că l-aș iubi mai mult pe cel mare, așa cum acesta din urmă obișnuiește să o facă.
Însă, atunci când este atacat, se luptă de la egal la egal cu fratele său mai mare. Și se luptă amândoi ca niște dușmani. Cât e ziua de lungă, cineva trebuie să stea între ei ca jandarmul, căci nu se știe niciodată unde pot ajunge.
Însă, sunt convinsă că se iubesc și că aceste neînțelegeri se vor sfârși odată cu timpul deoarece, nu există nici măcar o dată când unul dintre ei să nu întrebe de fratele lui atunci când acesta lipsește mai mult de o oră, sau să nu se gândească să-i păstreze și lui o bucățică din ciocolata pe care a primit-o.
Sursa: totuldespremame.ro
