În cadrul unei emisiuni, Magdalena Ciobanu din orașul Ialoveni a vorbit despre incidentul care i-a schimbat complet viața și a adus-o într-o altă realitate, total diferită de percepțiile sale despre această lume. Ea a suferit multiple complicații și a ajuns într-un scaun rulant. La școală a suportat umilință, dar nu s-a dat bătută. După zece ani și-a acceptat dizabilitatea, apoi a apărut dorința de vindecare.
Magdalena mărturisește în cadrul emisiunii „Femeile vorbesc” că are vârsta de 18 ani și este din orașul Ialoveni. Fata provine dintr-o familie numeroasă, având trei frați mai mici. Ea spune că familia sa are în spate o istorie destul de dramatică, transmite Știri.md.
„Am trecut prin foarte multe greutăți. Am pierdut acum șapte ani surioara, tata a fost arestat, mama a stat câteva luni la pat. A fost o perioadă foarte dificilă atunci, dar acum suntem bine”, mărturisește Magdalena.
Până la vârsta de șase ani, fata a mers pe propriile picioare. Avea visuri și planuri mărețe, însă, într-o secundă, totul s-a schimbat. Un incident nefericit produs în decembrie 2011 a adus-o într-o altă realitate.
„Copilăria mea a fost una foarte frumoasă, deși scurtă. (...) Obișnuiesc să spun că mi s-au tăiat aripile la vârsta de șase ani. Atunci viața a decis să-mi ia picioarele”, își amintește Magdalena.
Tânăra va împlini în curând 13 ani de când nu mai poate merge. Totul s-a întâmplat în decembrie 2011, într-o zi când Magdalena venea de la școală.
„Eram în clasa întâi. În ogradă era o carcasă de la o poartă, pentru că se făcea reparație. Unchiul meu făcea reparație, pentru că noi locuiam atunci două familii împreună, într-o casă. El a pus acea carcasă în picioare, nu a sprijinit-o de nimic. Eu, fiind un copil foarte curios, m-am ridicat de câteva ori pe acea carcasă și, atunci când am încercat a doua oară să mă ridic, ea a căzut peste mine, peste pieptul meu, mi s-a rupt coloana vertebrală. Am fost diagnosticată atunci cu paralizie cranio-cerebrală”, povestește Magdalena.
La vârsta de șapte ani, fata a trăit cele mai dureroase momente din viața sa. Ea a suferit mai multe complicații care au ținut-o mult timp în spital. Doctorul le-a recomandat atunci părinților să-i fie efectuată o operație, însă familia a refuzat.
„Le-a spus că totul e pe riscul părinților. Nu mi-a dat niciun procent șansă că după operație totul va fi bine. Era prea riscant, pentru că nervul meu este rupt direct lângă nervul cervical, iar dacă nervul cervical va fi atins, eu voi putea doar să clipesc. Atunci am anulat operația. După, au urmat ani de reabilitare”, explică Magdalena.
Tânăra a plecat în Federația Rusă, unde a urmat un tratament. După două luni de proceduri și terapie, ea spune că nu a simțit nicio schimbare. Totuși, pe parcurs, fata a mers la reabilitare la Chișinău, la Ceadâr-Lunga și iată atunci a început să-și simtă picioarele.
Nervul său nu este rupt în întregime și există câteva „firicele” cu care se poate de lucrat, zice ea.
„Eu am credință mare în Dumnezeu și sper că o să pot merge cândva din nou. O să mă programez la proceduri din nou, beneficiez de ele gratuit, și vom merge înainte”, afirmă ea.
Când a auzit pentru prima dată de la medici că nu va mai putea merge niciodată, Magdalena avea doar șapte ani.
„Mama m-a luat din taxi și m-a dus în brațe în casă. Eu, având șapte ani, aveam câteva kilograme. Atunci am realizat că nu e bine deloc. Ea atât de tare atunci s-a supărat pe mine și a strigat că măcar un pic să mișc din picior. Atunci mi-a căzut lumea în cap. A fost oribil”, își amintește tânăra.
În acea perioadă, Magdalena a început să-și învinuiască familia. Mai apoi, ea a început să dea vina pe însuși Dumnezeu. Totuși, cu timpul, fata a înțeles că așa i-a fost dat să se întâmple.
„Această traumă, încercare grea a vieții, mi-a creat un caracter puternic, valori și o inteligență emoțională absolut puternică”, mărturisește Magdalena.
Tot atunci, ea a suferit și de depresie. Fata nu dorea nici să meargă la școală și nici să discute cu cineva. Totuși, o prietenă a reușit să o încurajeze, fapt pentru care Magdalena îi este recunoscătoare și până în prezent.
După trei luni de reabilitare, Magdalena s-a întors la școală. Ea spune că, pe atunci, instituția nu era adaptată pentru persoanele în scaun cu rotile.
„Toți erau răi, nimeni nu ajuta, nu era stimă reciprocă. Am văzut lumea cu ochi diferiți, am văzut de fapt lumea reală atunci. Toți erau indiferenți. Dacă te durea, era doar durerea ta. Nimeni nu era deschis să te asculte, nici maturii, nimănui nu-i păsa”, își amintește Magdalena.
Din momentul în care nu s-a mai putut deplasa decât în cărucior la școală, Magdalena a primit tot sprijinul familiei. La școală însă a avut parte de umilință. Cu toate astea, ea nu s-a dat bătută și și-a văzut de drumul său.
Îi era foarte greu să se deplaseze la școală în scaunul rulant, zice ea. Uneori chiar se întoarcea acasă, pentru că nu ajungea la ore la timp din cauza asta.
„Toate dorințele mele atunci erau spulberate rapid din cauza scaunului cu rotile. De asta eu asociez școala cu ceva urât”, afirmă ea.
Magdalena mărturisește că, în toată această perioadă, părinții au ajutat-o din toate punctele de vedere: și fizic, și moral, și financiar.
„Mi-am acceptat dizabilitatea anul trecut, când l-am acceptat pe Isus în viața mea. Am avut nevoie de exact 10 ani ca să înțeleg că tot ce mi s-a întâmplat nu a fost o nenorocire, ci o binecuvântare. Mă gândesc că, dacă nu era să fie încercarea aceasta, eu nu știu ce era să fiu, cum era să fiu”, mărturisește Magdalena.
Fata spune că deseori se simțea ca o povară pentru familia sa: „Chiar dacă ei nu arătau asta, eu simțeam”.
De atunci, recunoaște Magdalena, a devenit mult mai optimistă și mai pozitivă, pentru a-și încuraja părinții.
Ceea ce o motivează în prezent este iubirea pentru viață.
Prin ce greutăți a mai trecut Magdalena de-a lungul timpului aflați în întreaga emisiune:
