Nadejda Verina: Despre normele de dezvoltare a bebelușului și ”opinia vecinei” vis-a-vis de problema respectivă

Fiecare mamă începe să cunoască despre normele care trebuie respectate încă în perioada sarcinii. Care trebuie să fie nivelul hemoglobinei, greutatea, dimensiunea taliei la un anumit termen? Despre aceasta au fost scrise o mulțime de articole, despre aceasta informează medicul care supraveghează sarcina. Informația respectivă nu trezește interesul celor din jur, astfel încât, de regulă gravidele nu sunt luate la întrebări. 

Totul se schimbă odată cu apariția copilului - chiar putem spune că vine o perioadă a comparațiilor și justificărilor. Mama, care își vede pentru prima dată bebelușul, din start începe să-și facă griji, dacă totul este în regulă? Și probabil, toate îngrijorările s-ar fi terminat peste o săptămână sau o lună, după o cunoaștere mai apropiată a bebelușului, însă în luptă intră ”artileria grea”. Inițial, mama citește diverse informații pe forumuri, studiind problema potențială și neapărat găsește abateri de la normă în dezvoltarea copilului. Ulterior, pediatrul toarnă gaz pe foc, pentru că la prima vedere, din punct de vedere profesional, nu ar trebui să spună că copilul este sănătos – trebuie să găsească un diagnostic și să-i prescrie un tratament. Ultima lovitură este dată de rude și vecini, care spun, că la o așa vârstă, când bebelușul se târâie și gângurește, el trebuie să danseze și că-l citeze pe Pușkin. 

Voi spune din start, că niciodată nu am fost o mamă care sa fac panică cu sau fără motiv, însă la etapa timpurie nici pe mine nu m-au ocolit suspiciunile. Când vezi pentru prima dată un ghemuț viu, inconștient îl compari cu un adult, observi nu acele proporții ale corpului, nu acea culoare a pielii, nu știi dacă te aude sau te vede. În rezultat, desigur, cauți pe Internet și găsești ”normele de dezvoltare la o lună”. Am pierdut interesul față de norme deja când micuțul meu avea 3 luni. M-am calmat și am înțeles, că bebelușul meu este sănătos, de aceea nu are niciun sens să-l aduc la careva standarde. Acest lucru mi-a permis să-mi păstrez echilibrul și să nu-mi fac griji din cauza unor fleacuri. Voi aduce doar câteva exemple din propria experiență, când copilului meu au încercat să-i atribuie tot felul de defecte, însă atitudinea adecvată față de bebelușul în dezvoltare mi-a permis să nu iau în calcul ”opinia experților”. 

50 de nuanțe în scutec

Pentru prima dată ne-am ciocnit cu situația că ”ceva nu este în regulă” la examinarea planificată a bebelușului de către pediatru la vârsta de 1 lună. Medicul l-a examinat pe Max, l-a tras de mânuțe pentru a a verifica reflexul de apucare, m-a întrebat cum se alimentează, cum doarme și parcă nimic necorespunzător nu a depistat. Cred, că ea nu intenționa să ne lase să plecăm cu una cu două, de aceea a continuat să pună întrebări, până când nu a ajuns la punctul critic: ”Ce culoare are scaunul?”. Întrebarea despre conținutul scutecului nu mi s-a părut stranie, împreună cu soțul am început să enumerăm toate nuanțele, pe care le-am văzut timp de o lună, până când am pronunțat ”uneori este un pic verde”...Iată! Medicul a reînviat, de parcă aștepta un truc și l-a depistat. Imediat a fost pronunțat diagnosticul – disbacterioză! După care a urmat lista de medicamente, picături și alte preparate pe care trebuia să i le administrez unui bebeluș de o lună. Și asta pentru că, potrivit normelor, scaunul trebuie să fie de culoare galbenă. Nu m-am grăbit să merg la farmacie, am vrut să verific o sursă de informare simpatică mie (cred că voi scrie deseori despre el) – medicul Komarovski. Astfel, am aflat, că nici într-o țară de peste hotare, demult nu există un diagnostic precum disbacterioza, el nu este tratat și nu este considerat o boală. Și culoarea scaunului unui bebeluș care este alăptat la sân poate avea diferite nuanțe. Desigur, nu am cumpărat medicamentele prescrise, burtica nu deranja copilul, iar numărul celulelor nervoase ale mele nu s-a diminuat. 

Seboree – tratați mai repede 

Următoarea ”problemă” a apărut la vârsta de 2-3 luni. Lui Max i-a apărut pe frunte alergie. Inițial am crezut că de la dulciurile, pe care uneori le consumam, ulterior au mai fost examinate câteva posibile variante de apariție a acesteia, iar în final am ajuns la concluzia, că este o alergie provocată de țesătura căciuliței de iarnă. Medicul a ascultat care ar putea fi motivul apariției petelor roșii, însă a decis să nu aștepte mult timp și m-a trimis la dermatolog. Acesta nu a manifestat interes față de zona problematică, adică fruntea copilului, în schimb a atras atenție la cojile uscate de pe capul copilașului. Fără a sta mult pe gânduri, dermatologul l-a diagnosticat pe Max cu seboree și s-a grăbit să-mi prescrie medicamente pentru uz intern și câteva unguente. Asta pentru, că potrivit NORMEI un om sănătos nu trebuie să aibă așa ceva pe cap! După cum ați înțeles deja, eu nu mă grăbesc la farmacie cu rețeta în mână, ci fac apel la alte surse de informații (uneori internetul și articole competente, uneori alți specialiști din același domeniu). Nu știu, dacă dermatologul din policlinică a văzut până atunci pacienți de o așa vârstă, însă cojițele de pe cap s-au adeverit a fi un fenomen absolut normal sub denumirea de ”crusta de lapte”. Aceasta se întâlnește practic la fiecare al doilea copil, trece de la sine și nu necesită niciun tratament. 

Îmi cunosc copilul după mers 

Cu defectul precum picioare strâmbe am făcut cunoștință, când Max a început să meargă. El într-adevăr avea un mers haios pe piciorușele lui scurte și strâmbe, și nu voi ascunde că îmi făceam griji în această privință. Am mers cu copilul la ortoped și am înțeles că totul este în regulă. Unii copii au forma picioarelor ”O”, alții ”X”, însă către vârsta de 3-4 ani piciorușele se îndreaptă. Am citit multă literatură la tema respectivă și am aflat că problema are legătură cu greutatea copilului, cu particularitățile individuale, etc., însă cel mai important, că nu există motiv pentru îngrijorare. Totodată am aflat că problemă respectivă provoacă îngrijorare rudelor și chiar cunoscuților mei. Asta pentru că potrivit NORMEI picioarele trebuie să fie drepte! Au fost multe persoane care se grăbeau să-mi dea sfaturi – unii îmi recomandau exerciții, alții mă compătimeau, cum el va merge pe așa piciorușe...Alții ma încurajau și spuneau ”bine că nu este fetiță, iar picioare strâmbe pentru un băiețel nu este o catastrofă”. Conștientizez, că puteam să-mi creez singură problema și alerg pe la specialiști în căutarea unui magician care să îndrepte picioarele. Din fericire, nu am făcut nimic și astăzi copilul meu de 3 anișori aleargă și sare pe piciorușe drepte, pentru că de asta a avut grija natura. 

Încă nu vorbește? Discuți puțin cu el! 

Încă o problemă depistată la copilul meu de către persoane străine - nu vorbește. Toți în jurul meu povesteau istorii, cum la vârsta de an, copiii lor deja spuneau fraze întregi, cum la 1,5 ani spuneau poezii, iar Max la 2 ani încă nu vorbește. Mi se făceau observații, precum că puțin comunic cu copilul, în caz contrar el demult ar fi pronunțat cel puțin cuvinte. La drept vorbind, uneori mă justificam, explicând că totul este individual, că de la 2-3 luni îi citesc poezii, că vorbesc despre tot ceea ce fac atunci când suntem în doi cu copilul. Aceste justificări mă iritau, pentru că înțelegeam, că la nivel intuitiv nu îmi fac griji. Maxim suficient de timpuriu a început să înțeleagă ce îi spun, reacționa la rugămintea de a aduce ceva, îmi arăta cu degețelul animalele, adică făcea tot ce un copil care are careva probleme nu ar fi făcut. Eu pur și simplu așteptam, când va veni timpul potrivit, nu-l dresam, impunându-l să repete sunetele și silabele, eu pur și simplu așteptam. La 2 ani și 3 luni a început o nouă etapă de dezvoltare - Maxim a început să pronunțe cuvinte, după care practic timp de o lună, bagajul de cuvinte a devenit suficient de bogat. El putea să numească majoritatea obiectelor din casă, peste 2 luni au apărut îmbinările de cuvinte, iar la 2,5 ani copilul pronunța fraze. La vârsta de 3 ani avea o vorbire coerentă, suficient de clară pentru vârsta respectivă și nu ceda cu nimic în fața semenilor lui, care au început să vorbească mult mai devreme. 

Pentru ce vă spun toate astea! Mamelor, mai puțin comparați succesele copilului dvs. cu alți indici, tabele, grafice și norme. Aveți încredere în propria intuiție. Sunt convinsă, că dacă ceva nu este în regulă cu copilul, mama este prima care va înțelege acest lucru și va găsi unde să meargă după ajutor calificat. Nu așteptați de la copii voștri, că ei vor corespunde standardelor, copilul dvs. este unic și nici o disbacteriorză nu îl va împiedica să devină fericit și de succes. Filtrați tot ce vă spun prietenele, vecinii și persoanele străine. Și nu cumva să vă treacă prin cap să roșiți pentru copilul dvs., făcând o presupunere că el nu corespunde unor norme stabilite. Dacă permanent veți avea dubii față de el, cine atunci va crede în el? De unde el va ști, că poți avea încredere în el? 

Nu am nici o îndoială, că majoritatea complexelor sunt cauzate în copilărie chiar de părinți , care iau în calcul observațiile altor persoane, în schimb să atragă atenție propriului copil. Nu sunteți prea mici de statură pentru vârsta pe care o aveți? Dar nu este prea slab/gras? Dar oare la această vârstă nu ar trebui să mergeți? El încă nu ține lingura? Întrebările adresate din curiozitate/pentru menținerea dialogului, întotdeauna vor fi multe, iar aceasta nu vă dă nici un drept să aveți dubii față de cel mai drag omuleț de pe pământ – copilul!