Conform unei păreri răspândite, socializarea este definită drept integrarea copilului într-un colectiv de copii de aceeaşi vârstă. Socializarea este considerată  ca bună şi utilă pentru copil, chiar şi atunci când acesta nu are nici măcar trei ani. Deşi bebeluşii arată destul de drăgălaş atunci când gânguresc în groapa de nisip sau se trag unii pe alţii de năsuc, însă o astfel de „socializare” timpurie are minusuri şi efecte adverse destul de neplăcute.

Socializarea timpurie: pro sau contra

De ce grăbim lucrurile

Datorită progresului tehnic şi volumelor gigantice de informaţii, lumea a devenit mai rapidă şi, se pare, că Planeta se roteşte cu o viteză mai mare decât în secolele trecute. Totodată, mecanismele noastre de protecţie sub formă de credinţe, religie, tradiţii şi încredere în claritatea şi ordinea lumii sociale se năruie. Punctul de orientare în această mare de nesiguranţă serveşte succesul individual. Astăzi toţi sunt orientaţi spre bunăstarea personală, eficienţă şi rezultate vizibile. Recent am văzut o reclamă a unei grădinţe-creşe private, care, pe lângă bună dispoziţie şi noi prieteni, promitea „obţinerea unui rezultat maxim”. Întrebarea care apare aici este ce fel de rezultate maxime pot fi obţinute la creşă?

Noi pregătim cu mult sârg copiii pentru un viitor luminos, îl adaptăm, socializăm şi facem o serie de alte lucruri cam dubioase, iar în tot acest timp micuţul omuleţ doarme liniştit în pătuţul său. Părinţii responsabili şi implicaţi au iluzia că trebuie să facă ceva neapărat şi cât mai repede: peste un an şi jumătate copilul va merge la grădiniţă, dar el nu a învăţat încă să îşi impună poziţia într-o discuţie, să îl citeze pe Rousseau şi să recite din poeţii secolului de aur. Faptul că punem copiilor uverturi şi alte concerte simfonice sau le citim din Puşkin nu le dăunează în nici un fel, din contra, în schimb mersul la grădiniţă şi socializarea timpurie pot provoca probleme.

Socializarea timpurie: pro sau contra

Încadrarea în limite

Socializarea nu trebuie înţeleasă doar ca o comunicare exclusiv cu copiii de aceeaşi vârstă, deşi ne duc în eroare numeroasele fotografii ale unor micuţi care abia de se ţin pe picioare pe terenurile de joacă, cu inscripţiile mamelor: „Socializăm încetul cu încetul”. Socializarea reprezintă o integrare culturală. Şi mama care murmură cântece de leagăn face socializare, chiar şi televizorul, atât de atacat astăzi, are acelaşi scop cultural. Profesorul de psihologie Mihaly Csikszentmihalyi, în cartea sa „Flux. Psihologia experienţei optime” explică: „Socializarea, sau transformarea omului în personalitate, care funcţionează cu succes în cadrul unui anumit sistem social, este o condiţie necesară a existenţei oricărei culturi.”

Primul sistem cu legile sale este reprezentat de instituţiile preşcolare. Socializarea în cadrul acestora nu este atât abilitatea de comunicare şi impunere, cât obişnuinţa de a petrece timp cu o anumită educatoare, de a respecta regulile impuse, de a se comporta corect în timpul meselor şi la plimbare. Noi însă ştim prea bine că impunerea nu are nimic comun cu dezvoltarea.

Socializarea timpurie: pro sau contra

Orientarea la copiii de aceeaşi vârstă

Copiii mici au un puternic instinct de imitare a comportamentului adulţilor. În cazul în care, la 15 copii există un singur adult, rezultatele sunt discutabile: copiii se ataşează unii de alţii, copiază jocurile şi obiceiurile altor copii. În cartea sa „Hold on to your kids”, psihologul canadian Gordon Neufeld scrie că, din timpurile celui de-al Doilea Război Mondial, bagajul mediu de cuvinte al unui copil nord-american mediu s-a redus. Acest lucru s-a întâmplat în perioada în care micuţii au început să fie daţi la grădiniţe, iar mamele au început să meargă la serviciu. Copiii nu învaţă limba unii de la alţii, unicul lucru pe care îl putem aştepta după o „socializare” la grădiniţă este ca micuţul să scuipe mai departe ca alţii, să îşi folosească coatele şi să îl identifice rapid pe colegul de bancă.

Socializarea timpurie: pro sau contra

Egocentrismul împiedică comunicarea

Comunicarea copiilor nu este incompletă nu doar pentru că au un lexic sărac. O altă cauză este că micuţii de până la patru-cinci ani nu se pot pune în locul altuia, nu au format un „model psihic”. Acest termen (theory of mind) desemnează capacitatea de a atribui sie şi altora stări psihice independente. Copiii au o înţelegere egocentrică: ceea ce simt eu, simte şi altul,  ceea ce văd eu, vede şi altul. Până nu îşi formează acest model, copilului îi este greu să îşi reflecte emoţiile, să prezică şi să explice comportamentul altor oameni, care – inexplicabil – încearcă să îţi ia jucăria. Profesorul de psihologie E. Serghienco scrie: „Majoritatea autorilor recunosc drept început al formării modelului psihic vârsta de 4 ani, când micuţii sunt capabili să înţeleagă problemele cu păreri greşite”. Iată un exemplu: „Sully are un coş, iar Ann – o cutiuţă. Sully a pus în coş o bomboană şi a ieşit. Ann a mutat bomboana în cutie. Copilul este întrebat: „Când va reveni Sully, unde va căuta bomboana?” Copiii până la 4 ani răspund că în cutie, iar după 4 ani, iar mai des la 5 ani – în coş.”

Într-un cuvânt, „integrarea” copilului până la 4 ani într-un colectiv de copii cu scopul nobil de a înţelege pe alţii, de a ţine cont de sentimentele lor şi de a se pune în locul altuia este o cauză pierdută. 

Socializarea timpurie: pro sau contra

Greutăţile reglării emoţionale

De ce are nevoie de mamă un micuţ care abia dacă îşi exprimă gândurile şi încă nu a decis dacă să facă istericale sau să se apuce de plâns? Un adult apropiat şi atent îl va ajuta să se deschidă, să exprime emoţiile, îl va înţelege şi îl va proteja împotriva întregii lumi. Într-un colectiv, copiii nu sunt alinaţi atunci când au într-adevăr nevoie, ci atunci când au chef dădacele.

În societatea noastră, sentimentele sunt deseori subapreciate, iar aceasta se referă şi la adulţi, şi la copii. Mare treabă, va plânge puţin şi se va linişti. O copilărie sănătoasă presupune prezenţa alături a unui părinte care să înţeleagă toate sentimentele tale: şi tristeţea, şi disperarea, şi frustrarea, şi bucuria. În caz contrar micuţul va învăţa să îşi suprime sentimentele. De aceea efectul socializării timpurii este opus: noi dăm copilul la grădiniţă ca el să înveţe să comunice, să înţeleagă pe alţii şi pe sine, dar totul se întâmplă invers. Deoarece într-un grup de copii, în loc de înţelegere şi empatie, se întâmplă de regulă certuri pentru minge, copilului nu îi rămâne decât să se închidă în sine, să îngheţe în mica lui lume egocentrică. 

Se pare că, pentru a creşte un copil de succes din punct de vedere social, nu este nevoie de chiar atât de multe lucruri. În orice caz, creşa de la trei ani, care garantează un „rezultat maxim”, este inutilă.

1. Bucuraţi-vă de comunicarea cu copilul dumneavoastră (care vine de la sine, nu-i aşa?). cărţile deştepte numesc acest proces, când zâmbiţi copilului şi îi citiţi o poveste, „dezvoltarea capacităţii de interacţiune socială complexe”. Astăzi mulţi petrec timp cu copilul, dar pe telefon. Cu cât mai puţin telefon şi cu cât mai mult contact direct sau discuţii între patru ochi, cu atât mai mare este nota pe care v-o puteţi acorda pentru „socializarea copilului”.

Socializarea timpurie: pro sau contra

2. Manifestaţi atenţie faţă de emoţiile copilului, vorbiţi cu el, sprijiniţi-l şi alinaţi-l. Aceasta este o bună metodă de a compensa timpul pe care micuţul îl petrece la grădiniţă sau în faţa televizorului. Aşa îi ajutaţi să îşi regleze şi normalizeze sfera emoţională. Fără abilităţi de a o ţine în frâu, nu puteţi accede în „înalta societate”.

3. Formaţi „cătunul afecţiunii”, adică o companie interesată de bunici, prieteni de familie de vârste diferite, cu care micuţul să se poată juca. În copilăria noastră existau găştile din curtea blocului: de cum ieşeai din scară erai întâmpinat de o mulţime de amici de joacă, după garaje – o adevărată echipă de fotbal, în groapa cu nisip – echipa de tineret, pe băncuţe – bunicuţele prietenoase cu seminţe. Astăzi abia dacă ne cunoaştem vecinii de scară, legăturile intrafamiliale au slăbit şi dacă adulţii pot accesa internetul şi comunica cu prietenii, copilul este lipsit de această bucurie. Companiile în care membrii au vârste diferite au şi relaţii ierarhice mai complicate, cu protejaţi şi protectori. Într-un cuvânt, căutaţi un astfel de mediu pentru joacă.

Atunci când lăsaţi copilul într-un grup de copii trebuie să fiţi siguri că alături se află un adult foarte atent, care va observa totul şi se va implica atunci când este nevoie. Asiguraţi-vă că micuţii se pot adresa acestui adult fără probleme, în special dacă este trist, supărat, agitat sau are nevoie de ajutor.

Autor: Inna Pribora, bloger, mamă a doi copii

Sursa