Ceea ce adulților li se poate părea inofensiv, pe copii îi poate speria. Cu calm, înțelegere şi empatie, copiii îşi pot depăşi fricile. După vârsta de 2 ani, imaginația copiilor este în plină dezvoltare, însă nu au capacitatea să facă prea bine diferența între real şi imaginar, susține Flavia Hirișcău, blogger parenting. Pe lângă imaginație, unele frici pot fi rezultatul unor experiențe trăite sau provocate de părinți ori de alți oameni din anturajul copilului.

În jurul vârstei de 3 ani, copiii gestionează mult mai bine anxietatea de separare decât la o vârstă mai mică. Încep să aibă capacitatea de a se adapta mult mai uşor situațiilor şi mediilor noi.

La această vârstă, apar pericolele imaginare, de exemplu, umbrele proiectate pe pereți în timpul nopții sunt văzute ca fiind monştrii, fantome sau animale fioroase. Le poate fi frică de zgomote puternice pe care nu le pot înțelege, de la sunetul bormaşinii, al aspiratorului şi până la cel al toaletei în momentul în care tragem apa. Pentru adulți, fricile copilului pot fi întemeiate sau nu, însă indiferent de cum noi le percepem, pentru copil sunt cât se poate de reale şi nu ar trebui să ne fie un subiect de amuzament.

Părinții sunt pilonii de siguranță şi încredere ai copiilor. Ei cred cu adevărat ceea ce le spun părinții şi nu ştiu să facă diferența între glumă şi serios. O glumă pe care părinții o consideră inofensivă poate declanşa o frică, aşa că e important să vă măsurați cuvintele în relația cu cei mici.

Frici comune între 2 şi 5 ani:

  • Frica de a avea scaun (frica de durere sau de a cădea în toaletă).
  • Frica de gândaci, muşte, insecte în general.
  • Frica de întuneric şi/sau de umbre.
  • Frica de a dormi singur.
  • Frica de sunete puternice.
  • Frica de separare de părinți.
  • Frica de oameni deghizați.
  • Frica de străini.
  • Frica de câini.
  • Frica de a se pierde.
  • Frica de apă (baie şi/sau piscine).
  • Frica de a sta singur într-o încăpere.

Ce pot face părinții pentru a-i ajuta pe copii să îşi depăşească fricile?

  • Să le respectați sentimentele. Abordările „nu are de ce să îți fie frică” sau „eşti băiat/fată mare” nu funcționează. Arătați-le copiilor empatie şi înțelegere pentru ceea ce simt. Bineînțeles, nu ar trebui să o faceți într-un mod dramatic, ci cu o atitudine pozitivă. Să înțelegeți că teama lor este una reală, indiferent dacă vi se pare rațională sau nu.
     
  • Să comunicați. Să le puneți copiilor întrebări pentru a înțelege ce simt cu adevărat, ce îi sperie în mod concret.
     
  • Să le oferiți siguranță. Să vă asigurați copilul că îl protejați, să îl îmbrățișați, să ştie că sunteți acolo pentru el.
     
  • Soluționați fricile cu paşi mici, într-un mod distractiv şi pozitiv. Nu vă supraprotejați copiii, dar nici să nu-i forțați să-şi confrunte fricile cu orice preț, ci să le oferiți oportunitatea să aibă experiențe sigure. Aici ar trebui să fiți mai creativi. De exemplu, să citiți poveşti în întuneric, la lumina lanternei. În cazul fricii de câini, să cereți ajutorul unui prieten care are un câine. Înainte de toate, să vă asigurați că animalul este prietenos. Să explorați lumea animalului împreună cu copilul. „Uite, dă din coadă. Acesta este un semn că îi face plăcere să ne vadă.” Copilul poate observa animalul de acolo de unde se simte confortabil şi în siguranță, din brațele părintelui.
     
  • Nu evitați fricile în totalitate şi nu vă prefaceți că ele nu există. Specialiştii recomandă să nu fie evitate lucrurile pe care copiii le percep ca fiind înfricoşătoare. Nu vrem să ne facem copiii să sufere, dar dacă nu-i expunem deloc fricilor lor, acestea se pot perpetua. Este ca şi cum le-am spune: „Da, x lucru este înfricoşător. Tu nu poți să-i faci față. Eşti prea mic/slab pentru asta.” În schimb, cu expunere moderată şi atentă, copilul îşi va lărgi zona de confort.
     
  • Să anticipați lucrurile care îl sperie pe copil şi să îl pregătiți în acest sens. De exemplu, să-i spuneți când urmează să mergeți în vizită la cineva care are câine, înainte să faceți un zgomot puternic, înainte de o consultație la medic, etc.
     
  • Să faceți activități care să îl ajute pe copil. Să citiți cărți, să inventați jocuri şi poveşti. De exemplu, în cazul fricii de întuneric şi/sau de monştri, puteți stinge luminile din casă, să luați copilul de mână, să vă „înarmați” cu lanterne şi să vă porniți în căutarea monştrilor, ca într-o poveste. Să-l încurajați/lăsați pe copil să conducă „expediția”. Puteți face şi un joc de rol. Copilul să fie monstrul şi să vă prefacem speriați. Copilul va simți că deține controlul, că are putere. 
     
  • Nu apelați la constrângere. Nu îi spuneți copilului că vine nenea/tanti să îl ducă dacă nu este cuminte/nu mănâncă/nu doarme. Nu vine nici doctorul sau polițistul să-l ia şi nici asistenta nu vine cu injecția dacă nu ascultă. Nu îi spuneți că îl părăsiți în mijlocul străzii ori al parcului dacă nu face lucrurile aşa cum i le cerem. Dacă apelați la astfel de constrângeri, să nu vă mirați că cel mic dezvoltă frici față de străini, medici, polițişti, de separare, etc.
     
  • Găsiți soluții care să îi dea siguranță. Instalați în cameră o lumină de veghe, lăsați-l să îşi ia jucăria preferată la grădiniță, etc.
     
  • Limitați expunerea la surse media care îi pot amplifica emoțiile, în special atunci când nu puteți fi prezenți fizic sau seara, atunci când copilul ar trebui să se liniştească, nu să devină mai agitat.