Chiar dacă sunt prietenoși și deschiși cu alți copii pe terenul de joacă, atunci când vine vorba să împartă jucăria preferată cu altcineva, cel mic dă dezaprobator din cap și refuză categoric ”afacerea”. Este o situație clasică și des întâlnită, iar reacțiile părinților sunt mereu împărțite. Unii încearcă să răspundă în locul copilului, alții simt un soi de jenă pentru că cel mic ar fi un zgârcit în devenire, iar unii părinți preferă să treacă cu vederea acest moment. Până la urmă, problema nu se rezolvă. Ce-i de făcut, află în cele ce urmează.

În primul rând ar trebui să știi din start faptul că copiii mai mici de 3 ani nu înțeleg conceptul de a împarți, chiar dacă, uneori, ne pomenim că, spontan, oferă altor copii jucăriile lor.

Deși a nu împarți cu ceilalți este un comportament absolut normal la aceasta vârstă, nu înseamnă că trebuie să îl lașam să perpetueze, dar nici să ne isterizam că este ceva groaznic, de neacceptat. Ideea de a împarți cu ceilalți ceva – jucăriile, pufuleții, biscuiții – face parte din întreg procesul de evoluție prin care trece copilul.

Pentru a putea împarți cu cineva, copiii ar trebui să fie capabili să anticipeze acțiunile și efectele lor și să urmărească obiective prestabilite – să fie capabili de gândire anticipativa, ori încă nu este cazul. Abia după 4 ani putem vorbi de așa ceva.

Sindromul „al meu”

Spre deosebire de apariția acestuia la vârstă mai mare de 4 ani, la 2-3 ani nu apare din egoism, din dorința de a-și însuși lucrurile altcuiva pretinzând că sunt ale lui, și nu are de-a face nici cu răsfățul sau proasta creștere.

Ci cu simplul fapt că, până la 3 ani, obiectele din jur par a face cumva parte din copil, dorința de a avea acel obiect este totuna cu obiectul. Pentru acest copil, a da cuiva jucăria lui este echivalent cu a renunța la ea pe vecie.

La această vârstă, copilul nu are încă noțiunea timpului, și replica – ți-l dă înapoi mai târziu sau după ce se joacă puțin cu el – nu are sens. Și, sincer, chiar trebuie mereu să împartă cu ceilalți?