Blogul tinerii mămici - Veronica Vizant - Când se trezește instinctul matern?

Ce este instinctul matern? Probabil, fiecare are semnificația sa pentru acest termen. Ceea ce înțeleg eu prin instinctul matern, și ceea ce, de obicei, este numit instinct matern, este dragostea necondiționată a mamei față de copil, tendința de a avea grijă de copilul său, de a-l  păzi, tendința de a-l proteja de adversitate, chiar și dorința de a sacrifica viața pentru el.  

Acest instinct trăiește în mine, ca și în majoritatea femeilor, probabil încă din copilărie. Formarea acestuia a fost influențată semnificativ de experiența relației cu mama mea. Anume această experiență a pus bazele abilităților,  precum  bunătatea și sensibilitatea, încrederea și gingășia, capacitatea de auto-dăruire și, desigur, dragostea necondiționată pentru copii, acestea fiind necesare pentru punerea în aplicare a instinctului matern.

La drept vorbind, până la vârsta de 27 ani, instinctul dormea adânc în mine, iar gândul de a deveni mamă, chiar mă speria, iubeam copiii altora și la distanță. Eram o femeie de succes și independentă. Îmi plăcea acel stil independent de viață, pe care îl aveam , și eram, ca să spunem așa, hedonistă. La maternitate mă gândeam,  ca la o obligație și o datorie a femeii, ca un standard al importanței și statutului acesteia în societate . Până în ziua, în care m-am îndrăgostit. De fapt, m-am îndrăgostit cu adevărat. În viața mea, a apărut acel bărbat, căruia mi-am dorit foarte mult să-i nasc un copil. Această dorință și a dat naștere sentimentul adevăratei maternități.

Iar apoi, după ce am rămas însărcinată, și simțind, că în mine începe o nouă viață, și, mai ales, simțind prima mișcare a copilului, s-a trezit un sentiment incredibil de dragoste și responsabilitate pentru el. În afară de bucurie, sentimente emoționante, au apărut și emoțiile față de orice pe lume, remușcările că nu am dormit suficient, am mâncat puțin, că am vopsit părul, că am administrat incorect vitaminele, etc.

Iar, instinctului matern, în sensul deplin al cuvântului, s-a trezit când deja îmi țineam copilul în brațe, dar nu în primele ore și zile. Prima perioadă de după naștere, simțeam frică și nedumerire, nu înțelegeam ce să fac cu un astfel de om mic, dorit, și în același timp necunoscut. A început să se manifeste un instinct animal - de a proteja, hrăni, calma și adormi. Am început cu dăruire să am grijă de copil, sacrificam somnul și odihna, uneori, și relația cu soțul, am refuzat multe beneficii și plăceri, dedicându-mă copilului. Am tolerat, și am făcut tot posibilul și nu am acceptat ajutor de la altcineva decât soțul meu, care nu a avut atât de mult timp liber din cauza serviciului. La toate acestea s-a adăugat și depresia postnatală. Eram copleșită de oboseală, câteodată plângeam din cauza neputinței. Dar aceasta a durat nu mai mult de o lună după naștere. Cu cât mai mult mă dedicam, cu atât mai scump îmi devenea copilul. Treptat, sentimentul de maternitate a înflorit în inima mea cu o astfel de forță, încât, acum, nu-mi pot imagina viața mea fără acest miracol. Am început să mă bucur de fiecare secundă de comunica cu copilul meu. Admiram orice abilitate nouă a lui. Și mirosul lui! Cel mai îmbătător miros din lume! Vrei, pur și simplu, să te înece în el. Iau fiul în brațe, îl îmbrățișez, îmi  bag nasul în urechea lui, închid ochii și mor de fericire absolută! Acest miros de lapte și brioșe dulci – este de neredat!

Acum, pot spune cu certitudine, că nu este nimic mai important în viața mea decât el. Are un an, și este lumea mea. Sentimentele materne din mine se manifestă tot mai mult și mai mult, cu toate că, mi se pare, că mai mult decât atât nu se poate. Băiatul meu - este cel mai bun ce pot avea.