Contactul fizic cu bebelușul și dovezile de iubire pe care le primește îl influențează la nivel molecular, iar efectele acestora pot dura ani de zile.
Un studiu efectuat în 2017, publicat în Development and Psychopathology, demonstrează că ținutul în brațe, contactul de afectivitate și toate dovezile de iubire pe care părinții le oferă bebelușilor, nu îi fac doar să se simtă în siguranță, iubiți și alintați, ci le modifică ADN-ul, după cum anunță sciencealert.com.
Conform studiului, bebelușii care au parte de un contact fizic mai redus, au o adolescență mai dificilă ce se termină cu schimbări în procesele moleculare care afectează expresia genelor.
Echipa de cercetători de la University of British Columbia din Canada subliniază faptul că încă este foarte devreme pentru această cercetare și nu este foarte clar ce anume cauzează această schimbare. Însă poate oferi oamenilor de știință unele informații utile legate de felul în care atingerile pot afecta epigenomul, schimbările biochimice care influențează expresia genetică în organism.
În timpul studiului, părinții a 94 de bebeluși au fost rugați să țină jurnale în care să noteze zilnic când și cum își ating bebelușii și îi îmbrățișează, de la vârsta de 5 săptămâni. Tot în jurnal au trebui să noteze și informații legate de somnul copiilor, de comportamentul legat de plâns și așa mai departe.
Patru ani și jumătate mai târziu, au fost luate mostre de ADN ale copiilor pentru a analiza modificările biochimice denumite metilarea ADN-ului.
Este un mecanism epigenetic în care anumite părți ale cromozomului sunt marcate cu molecule mici de carbon și hidrogen, schimbând frecvent modul în care genele funcționează și afectează expresia lor.
Cercetătorii au descoperit diferențe în ADN între copiii care au avut parte de un mare contact fizic cu părinții și cei care au primit mai puține atingeri, diferențe vizibile în 5 ramuri specifice ale ADN-ului (dintre care două au fost la nivelul genelor: una relaționată de sistemul imunitar și una de cel metabolic).
Metilarea ADN-ului acționează de asemenea ca un marker al dezvoltării biologice normale și a proceselor care merg împreună cu ea și poate fi influențată și de factori externi, de mediu.
Apoi a existat vârsta epigenetică, îmbătrânirea biologică a sângelui și a țesuturilor. Acest marker a fost mai mic decât se așteptau la copiii care au avut un contact fizic foarte redus când erau bebeluși și au avut mai multe probleme în primii ani, în comparație cu vârsta lor reală.
„La copii, credem că îmbătrânirea epigenetică mai lentă ar putea reflecta progresul dezvoltării mai puțin favorabil”, a declarat unul din membri echipe de cercetători, Michael Kobor.
Vorbim de mai puțin de 100 de bebeluși ce au reprezentat subiectul studiului, însă, și așa, cu aceste date, se pare că un contact fizic apropiat și o manifestare a afectivității din partea părinților către copii, cumva, poate aduce modificări la nivel genetic.
Desigur, este acceptată ideea că atingerea umană ne face bine nouă și dezvoltării noastre în toate felurile, însă acesta este primul studiu care analizează modul în care ar putea fi realizată schimbarea epigeneticii umane.
Studiile vor continua pentru a determina de ce și pentru a investiga dacă eventualele schimbări pe termen lung în sănătate ar putea să apară ca o consecință.
„Plănuim să urmărim dacă imaturitatea biologică pe care am văzut-o la acești copii are implicații ample asupra sănătății lor, mai ales asupra dezvoltării lor psihologice”, a declarat un alt cercetător, Sarah Moore.
„Dacă cercetările ulterioare confirmă ceea ce am descoperit inițial, acest lucru va sublinia încă o dată importanța contactului fizic, mai ales pentru copiii care au probleme de adaptare”.
