Este o lege în această lume: Nu-ți urî părinții. Indiferent de circumstanțe trebuie să le porți iubire, milă și respect. Apoi, trec anii și înțelegi că oricine poate deveni părinte, dacă nu s-a protejat sau că a ținut cont de dorințele celorlalți.
Trebuie de recunoscut și de conștientizat faptul că nu toți/toate pot fi tați și mame buni/bune. Unii nu pot avea capacitatea de a se dărui copilului său, pe lângă asta și timpul, banii și renunțarea la unele dorințe.
Neconștienzarea, negarea sentimentelor, stereotipurile și mersul în rând cu turma scot la iveală oameni frustrați, suferinzi și incompleți din puncte de vedere sufletește. Tați care își abuzează sexual sau chiar își violează copiii. Mame care își părăsesc copiii. Mame care își aruncă nou-născuții la tomberoane. Femei care aleg bărbatul și își lasă copilul în grija unor străini. Bărbați cărora nu le pasă de proprii copii și nu contribuie la creșterea și educația lor.
Fiind copilul unor astfel de oameni îi urăști pentru zilele în care ai stat flămând, pentru nopțile în care ai înghețat, pentru toate felicitările pe care le-ai aruncat. Îi urăști pentru că tu nu ai „Acasă”, pentru că tu nu ai amintiri și copilărie, pentru că te-ai educat singur. Pentru că tu însuți ți-ai fost psiholog și terapeut.
Unii reușesc să ierte, alții nu. Chiar dacă au viață, nu le pot mulțumi pentru o simplă gură de aer. Fiindcă ei nu au cerut-o. Ei nu au dorit o viață moartă. Mama în penitenciar, iar ei pe la case de copii. Ei nu pot să se bucure de viața în cărucior plină de rahat pe marginea drumului. Atunci le rămâne să blesteme, să urască. Pentru ei nu-i păcat, deoarece nu și-au dorit o astfel de viață.
Pănă la urmă, cei care aleg să dea viață unui copil să-și asume acest lucru. Iar cei care pun întrebări tâmpite, de genul: Dar de ce nu naști? Să-și vadă de a lor viață, pentru că atunci când văd copii cerșind își strâng sacoșa cu bunătăți la piept – au copii acasă.
