Multe mămici își imaginează cum vor fi și ce pasiuni vor avea copiii lor încă din timpul sarcinii. Însă, așteptările lor nu întotdeauna coincid cu ceea ce-și doresc micuții. Țărăncuța veselă a povestit pe blogul său cum își închipuia că vor fi copiii ei în adolescență și cât de mult i s-au adeverit așteptările!
“Când urecheții mei erau de jumătate de metru, iar atât de adoratul ”Du hast…” de Rammstein a fost înlocuit de un ”ua-ua-ua” pus pe repeat zi și noapte, mi-am zis că atunci când ”rocherii” mei gălăgioși vor crește mari, o să fiu o mamă cool.
Mă uitam cum trag lacom din sânii mei atât de jucăuși cu un an în urmă și atât de dolofani și plini în acel moment tandru; mă uitam la cele câteva firișoare blonde din fruntea lor, la ochișorii lor mici, albaștri și, în unul din cele mai sensibile momente, când în sfârșit au adormit ambii la mine în brațe, le-am șoptit:
– Noi o să fim o echipă cool! Eu o să merg cu voi la discotecă! O să vă permit să vă vopsiți părul verde ori albastru; o să-l liniștesc pe tatăl vostru când o să veniți acasă cu o tunsoare punk, cu ”creasta” vopsită în roșu…O să ascultăm împreună heavy metal și o să agităm pletele în vânt pe ritmuri techno, electro, house…O să stăm noaptea cu gașca voastră de prieteni și o să drângănim la chitară cântece de cartier… O să purtăm pantaloni de piele și o să ne consultăm împreună dacă punem cercel în buric, în nas sau în sprânceană… O să fim REBELI și COOL!
***
Și iată că au trecut anii, iar ”rockerii” meu gălăgioși au ajuns la adolescență. Au părul lung, frumos, blond, care le cade greu pe spate, iar vântul se joacă cu firele lor de păr pe ritmuri calme de pop, dance și uneori latino.
”Rammstein? Nu, mama, hai ceva mai…mmm…poate Coldplay?…”
Natura a fost darnică tare cu fetele noastre (în toate privințele), s-au născut cu o culoare neobișnuit de frumoasă a părului, blond caramel. Culoare la care ele nu vor să renunțe. (Nu vor!!!)
Și iată așa, visul meu de a avea copchii punk, cu părul vopsit în albastru, s-a spulberat.
Și pentru că ele debordează în finețe și rafinament, se pare că nici cântece de cartier n-o să drăngănim la chitară… (N-o să drăngănim!!!)
Da eu deja mă și vedeam intonând: ”dum-dum-dum-durum…”
*
Uneori fetele mele sunt melancolice ca o baladă rock.
Alteori temperamentale ca muzica lui Goran Bregovici
Sunt zile în care tăbârăsc asupra mea cu toate cele 4 anotimpuri ale lui Vivaldi! Și pentru că sunt prietena lor cea mai bună, le permit să dirijeze tot concertul și să amplifice sunetul cât vor, pentru că știu… după Vivaldi întotdeauna urmează Yiruma…
Când vine vacanța, ele intră într-o stare de Rammstein și stau în ea până în ajunul școlii. Uneori sunt perfecționiste și chițâbușare ca muzica lui Calancea Band, alteori enervante și nesuferite ca toate cântecele (mai ales despre alcool) lui Ian Raiburg. Sunt așa zile când tot comportamentul lor debordează de Cuciuc și Fuego! Și iaca atunci explodez, țip și zic urât!
Dar în general ele sunt o muzică aparte. Frumoasă. Compusă de mine și bădița meu virtuoz.
Când am fost prima data cu ele într-un club de noapte la concertul Carla’s Dreams, am sărit în sus și am țipat până am răgușit. Am mătăhăit din mâini și am trecut prin mine fiecare notă muzicală! Uoooof, da ele au bâțâit gingaș din cap și au legănat senzual din buci, fredonând ”dute-n chizda mă-ti” cu atâta finețe și dulceață, că-mi venea să le opintesc una după ceafă și să le zic:” voi sunteți adolescenți, în pana mea! Țopăiți și sariți în sus, ca mă-ta!”."
