Bâlbâiala este o problemă ce apare frecvent atunci când cei mici își dezvoltă vorbirea. Această tulburare de vorbire poate crea frustări atât pentru părinte, cât şi pentru copil. Dacă în unele cazuri, problema dispare spontan, în altele este nevoie de intervenţia logopedului.
Bâlbâiala, denumită ştiinţific balbismul, este o tulburare de vorbire, în care exprimarea este perturbată de repetiţii involuntare şi de prelungiri de sunete, silabe, cuvinte sau fraze, şi involuntar, pauze, în care persoana în cauză nu este în măsură să producă sunete.
De ce se bâlbâie copiii?
Dat fiind faptul că majoritatea copiilor bâlbâiţi sunt retraşi şi au dificultăţi în a comunica cu ceilalţi, mult timp s-a crezut că bâlbâiala are la bază probleme emoţionale, de tipul şocului emoţional sau a carenţelor afective. Însă, s-a dovedit că această ipoteză este greşită şi că micuţii care se bâlbâie nu au mai multe probleme emoţionale decât alţi copii.
La baza bâlbâielii pot sta următoarele cauze:
✔ factori ereditari – o mare parte din copiii care se bâlbâie (peste 60 la sută) au un părinte care a avut aceeaşi problemă în copilărie, aşadar bâlbâiala este în mare parte moştenită genetic.
✔ factori de dezvoltare a vorbirii – bâlbâiala apare mai ales la copiii care îşi dezvoltă limbajul mai târziu, fiind legată de felul defectuos în care învaţă să pronunţe sunetele.
✔ stilul de viaţă agitat al familiei - mulţi copii bâlbâiţi trăiesc în familii cu un stil de viaţă foarte alert, în care se vorbeşte repede şi nu există mult timp pentru comunicare.
✔ genul - bâlbâiala pare a fi o problemă mai ales a băieţilor, proporţia între fete şi băieţi fiind de 1 la 4: din cinci copii bâlbâiţi, unul este fată şi patru sunt băieţi.
Nu-ţi ironiza copilul!
Pe lângă cauzele care declanşează bâlbâiala, există şi factori care întreţin şi agravează problema. Este vorba despre bilingvism, diferite traume psihice, stresul determinat de anumite emoţii, şoc, sperieturi, spaime, deprimare afectivă, frustare, tulburări ale respiraţiei, observaţii dojenitoare asupra deficienţelor de vorbire, pedepse severe administrate copiilor, ironizarea şi imitarea celui bâlbâit pentru a-l determina să se exprime corect. Lor li se adaugă obligarea copilului să vorbească în faţa unor străini de care se jenează, nemulţumirea mamei/tatălui pentru acţiunile celui mic, dezaprobarea şi critica severă pentru cea mai mică greşeală, observaţiile cu ton ridicat şi chiar hiperprotejarea copilului.
Când începem să ne îngrijorăm?
Primele semne de bâlbâială apar de obicei între 3 şi 5 ani, odată cu deprinderea vorbirii. Cea mai uşoară formă este atunci când copilul repetă unele silabe de două ori, însă nu este tensionat când vorbeşte şi nici nu este conştient de faptul că se bâlbâie. De obicei, aceste forme uşoare de bâlbâială dispar în maxim un an şi nu este necesară intervenţia logopedului.
Dacă copilul repetă un s-s-s-unet, o si-si-si-silabă sau un cuvânt, cuvânt, cuvânt... aşa- de mai mult de două ori, şi dacă atunci când vorbeşte este tensionat, contractându-şi muşchii faciali şi făcând grimase, atunci vorbim despre bâlbâială moderată.
În schimb, dacă micuţul pronunţă greşit mai mult de 10 la sută dintre cuvinte, evită să vorbească pentru a nu se face de ruşine, înlocuieşte unele cuvinte dificile cu altele mai uşoare, atunci vorbim despre bâlbâiala severă.
Atât în cazul bâlbâielii moderate cât şi a celei severe putem spune că ea a devenit o problemă şi că micuţul are nevoie de ajutor. De asemenea, dacă bâlbâiala uşoară nu trece într-un an, este un semn că micuţul are nevoie de ajutor.
Când începe terapia?
Statisticile arată că doar în cazul a mai puţin de 20 la sută dintre copiii care se bâlbâie cinci ani, tulburarea dispare spontan. La vârsta de şase ani, este puţin probabil ca un copil bâlbâit să-şi mai revină fără terapie logopedică.
Cu cât părinţii iau în considerare tulburarea copilului mai din timp şi ajung mai repede la specialist, cu atât şansele de dispariţie a bâlbâielii sunt mai mari. Ajutorul de specialitate va fi oferit de logoped, iar dacă bâlbâiala este una severă, intervenţia poate fi făcută şi de către un psiholog.
Ambii specialişti îi vor arăta copilului tehnici de pronunţie corectă şi de respiraţie, îl vor ajuta să vorbească mai uşor, să reducă tensiunea atunci când rosteşte cuvintele şi să îşi creeze o atitudine pozitivă referitoare la comunicarea cu ceilalţi.
Sfaturi pentru părinţi
Un rol important în acestă "bătălie" îi revine părinţilor a căror atitudine poate influenţa tratamentul bâlbâielii. Vă oferim câteva recomandări cu ajutorul cărora să vă sprijiniți copiii pentru a depăşi disfluenţele verbale:
- Înarmaţi-vă cu răbdare şi nu daţi vina pe el că se bâlbâie, pentru că el face tot ce poate ca să vorbească corect.
- Ajutaţi-l să se simtă relaxat şi nu-l zoriţi. Ritmul trepidant şi stresant nu face decât să agraveze problema.
- În loc să-i spuneţi să vorbească mai rar, vorbiţi voi înşivă mai rar.
- Nu-l întrerupeţi. Nu terminaţi frazele în locul lui. Aşteptaţi o clipă înainte de a răspunde.
- Nu fiţi critici şi nu-l corectaţi. Cu ajutorul privirii, al expresiilor feţei, al limbajului corpului şi al comentariilor, arătaţi interes faţă de ceea ce spune şi nu faţă de modul în care o spune.
- Bâlbâiala nu ar trebui să fie un subiect tabu. Zâmbind prietenos şi admiţând uneori că are această problemă, îl veţi ajuta să se simtă în largul lui.
- Creaţi un climat liniştit, securizant bazat pe comunicare .
- Lucru important, asiguraţi-l că-l acceptaţi aşa cum e!
Vă urăm mult succes!
Sursa: adevarul.ro
