Sfântul Maxim Mărturisitorul, pomenit astăzi de Biserica Ortodoxă. Peste 26 de mii de moldoveni își sărbătoresc ziua numelui

Creștinii ortodocși îl pomenesc astăzi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, teolog, scriitor și mistic ortodox. El a fost supranumit „Mărturisitorul” pentru perseverarea lui în mărturisirea și apă­rarea adevărului credinței ortodoxe. Tot în această zi se face pomenirea Sfântului Maxim Grecul. Peste 26 de mii de cetățeni moldoveni își sărbătoresc ziua numelui.

Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul:

El s-a născut în jurul anului 580, într-o familie aristocratică, care s-a îngrijit să-i dea o educație aleasă. Datorită culturii sale deosebite, ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul 614, părăsește preocupările și onorurile lumești și îmbrățișează viața monahală la mănăstirea Chrysopolis — Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând să dețină funcția de stareț al acestui așezământ monahal. În anul 626, în timpul invaziei persane, se refugiază în Africa. În timpul șederii la Cartagina, în 645, a avut loc o controversă hristologică între el și Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, în prezența guvernatorului imperial Grigorie și a mai mulți episcopi. Maxim a obținut o victorie clară împotriva lui Pyrrhus și a susținătorilor acestuia care promovau erezia monotelită, ideologie susținută la curtea bizantină și de teologii acesteia.

Sfântul Maxim a fost un teolog desăvârșit. El a fost influențat de Sfinții Gri­gorie de Nazianz și Dionisie Areopagitul. Opera pe care el a creat-o poate fi numită pe bună dreptate „sistem” teologic, datorita coezi­unii, structurii și modului în care a fost concepută. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblică, dog­matica, ascetica, mistica, liturgica și poezia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dragostea adevărată:

1. Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești.

2. Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelunga răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfârșit frica de credința în Domnul.

3. Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

4. Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

5. Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu au fost făcute, și dacă Dumnezeu este mai bun decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăsește pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, și se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine prețuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

6. Cel ce are mintea pironita în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin.

7. Dacă sufletul e mai bun decât trupul și dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinstește trupul mai mult decât sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu nu se deosebește intru nimic de închinătorii la idoli.

8. Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

9. Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

10. Când mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum și ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele.