4 istorii de iubire și durere, culese de jurnaliști ucraineni. 4 mame care, fără să se cunoască una pe cealaltă, împărtășesc la unison aceeași stupoare: nu credeau că e posibil un război, iar acum nu cred că au rămas fără fetele și băieții lor.
379 de copii au fost uciși în războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Sunt doar cazurile identificate și cuprinse în informații oficiale, departe de a fi finale în acest conflict militar în care numărul celor plecați de acasă sau dispăruți fără urmă e uriaș: depășește 10 milioane de oameni.
Jurnaliștii platformei ucrainene Memorial au discutat cu 4 femei care și-au pierdut copiii în război. Cu multă durere în suflet, femeile povestesc cum e atunci când moartea devine fapt cotidian, care intră la tine în casă luându-ți ceva ce nici un părinte nu poate concepe: viața copilului.
Evhenia și-a pierdut fiul de 14 ani. „Nu înțeleg de cine și de ce ne eliberau. Aveam o viață frumoasă și fericită”
Evhenia Muraviova are 41 de ani. Locuia până în data de 24 februarie la Mariupol, împreună cu soțul și doi copii. Era contabilă. Când războiul a început nimeni nu era pregătit să părăsească Ucraina. Familia Muraviov nu avea rude în regiunile vestice ferite de război. Au rămas cu toții la Mariupol.
În timpul unui bombardament din data de 9 martie, Evhenia, împreună cu fiica ei mai mică, se ascundeau în subsolul casei. Fiul Dmytro și soțul au plecat după apă. Ambii au fost găsiți morți după bombardament.
„Nu știu cum s-a întâmplat. Nici nu i-am putut înmormânta mult timp pentru că nu puteam ieși din casă. Ne aflam în raionul uzinei Azovstal. După tragedie am luat decizia să plecăm. Casa ne-a fost distrusă, nimic nu a mai rămas. Am ieșit din casă cu o geantă sportivă și am plecat la mama. Mama locuiește în Amvrosiivka – în momentul de față, teritoriu al autoproclamatei Republici Populare Donețk. Peste 2 luni, cadavrele fiului și soțului au fost găsite, când curățau orașul. Ei au fost înmormântați de o prietenă, pentru că nu exista posibilitate să mă întorc acasă.
Fiul meu avea doar 14 ani, era un băiat atât de bun. Era pasionat de lupte, se ocupa de sport. Avea mulți prieteni, era foarte sociabil. Fiica mea foarte greu trece prin aceste încercări, are crize psihice, țipă. Încerc să o liniștesc, să schimb tema discuției.
Îmi este foarte greu când văd băieți de-o vârstă cu fiul meu. M-am angajat din nou la serviciu, sunt contabilă, ceea ce parțial mă ajută să fiu mai tare. Nu înțeleg deloc de ce mor oamenii. Nu înțeleg de cine și de ce ne eliberau. Aveam o viață frumoasă și fericită”, încheie Evghenia.
Olena și-a pierdut fiica de 17 ani. „Fata mea era ca un dar. Mai întâi ne-a fost oferit, apoi, ne-a fost luat”
Pe 9 martie în regiunea Cernigov în timpul evacuării a fost ucisă Ana Kușnerenko, o fată de 17 ani. Ea se apropia pe jos de un pod împreună cu prietenul său și cu încă 40 de oameni. În urma unor bombardamente venite din senin, Ana a fost rănită grav și a murit.
Mama Anei, Olena Kușnerenko, nu știa de încercarea fiicei sale de a fugi din calea războiului. Femeia a fost sunată de o rudă și a aflat că fiica ei a fost ucisă. Peste o zi trupul neînsuflețit al Anei a ajuns la casa părintească.
Olena Kușnerenko are 52 de ani. Lucrează mai bine de 10 ani în sistemul medical. Avea o singură fiică – despre care spune că era „sensul vieții mele”. E un lucru pe care psihologii îl pot decreta, la infinit: că e nefiresc, să gândești așa, să depinzi de viața cuiva. Dar orice părinte, în miliarde de cazuri, pe toată suprafața globului, va spune la fel ca Olena: copiii sunt în mijlocul existenței părinților.
Ana era în anul 2 la Colegiul de Muzică, cânta la bandură, avea o voce frumoasă. Visa să participe la show-ul „Vocea Ucrainei”.
"Nu pot să mă împac cu gândul că ea nu mai este printre noi. Cred că se află undeva la Cernigov, este vie, dar nu poate fi sunată. Vin la mormânt să vorbesc cu ea, dar „dialogurile” oricum nu mă ajută să înțeleg că este moartă. Mult timp nu știam cum să-i povestesc mamei despre această tragedie. Ea mă tot ruga să o sun, să vorbească cu nepoata, iar eu îi spuneam că nu are semnal. Peste o lună am fost nevoită să-i spun. A trecut o săptămâna și mama a murit… Am rămas singură."
Irina și-a pierdut fiul de 17 ani. „Visa să devină chirurg și să-i salveze pe ceilalți, dar a murit”
Pe 24 februarie Irina Samusi se afla în orașul Bahmaci, regiunea Cernigov. S-a trezit din somn de la o bubuitură. Fiica ei, Darina, de 3 ani era cu ea, iar fiul, Daniel Șmaglii, de 17 ani – la Kiev. Tânărul era student la Universitatea Națională de Medicină „Bogomoleț”. Visa să devină chirurg, să salveze vieți omenești. Era pasionat de dansul popular ucrainean, a fost câștigătorul olimpiadelor regionale.
Pe 25 februarie el a fost ucis în timpul bombardării podului de la Irpin din apropierea localității Gostomel. El a vrut să se salveze și a sărit de pe pod în apă. Daniel a fost găsit peste 56 de zile și înmormântat pe 20 august. Irina nu crede nici acum că fiul ei este mort, nu poate accepta această realitate.
„Când am auzit pe 24 februarie că a început războiul, l-am rugat pe fiul meu să vină acasă. Mi-a spus că la autogară este o mare aglomerație și că regiunea Cernigov este atacată de ruși. L-am rugat să plece în zonele vestice ale Ucrainei, dacă se teme să vină acasă. Fără să știu l-a sunat pe tatăl său, fostul meu soț, Oleksandr, care locuia la Bucha. Eu nu știam unde se află acest oraș, doar am întrebat dacă este un loc sigur.
Fostul meu soț mi-a spus a doua zi că Daniel nu mai este printre noi. Ei au mers spre magazin și au văzut cum în fața lor, pe pod, au apărut tancurile rusești.
Nu cred nici acum că este vorba de fiul meu. Nu l-am recunoscut, iar analiza ADN nu mi-au permis să o fac pentru că au găsit la el actele de identitate. Fostul meu soț insista să fie înmormântat la Kiev. Nu înțeleg de ce, nu îl cred și mai sper că fiul meu este viu, poate este în prizonierat.
Ne-am văzut ultima dată, eu și Daniel, pe 22 februarie. Am vorbit și am glumit mult atunci. Mereu ne întreba dacă suntem bine, dacă avem bani. Era cumpătat și visa că vom avea o casă cu o cameră separată pentru Darina, sora lui mai mică. A iubit-o atât de mult, dar ea încă nu știe că el nu mai este. Îl așteaptă, crede că își va termina studiile și va veni să-i trateze pe toți. Când vede un tren, se uită dacă nu a venit fratele. Dar probabil că simte ceva. Uneori mă întreabă „Mamă, plângi că nu vine Daniel?”. M-am sfătuit mereu cu el. Ne-am împărtășit grijile. Și acum îi spun totul prietenei lui – Irinei. Ea vine la mine, îmi spune mamă. Vorbim mult".
Victoria și-a pierdut fiul de 13 ani: „Mă simt distrusă, lovită și abandonată. Nu prea înțeleg ce se întâmplă”
Pe 20 iulie rușii au bombardat orașul Harkov, plasat chiar la granița dintre cele două țări și dominat de populație ucraineană de limbă rusă. Au fost ucise 3 persoane – printre ei, și Dmytro Kubata de 13 ani. Sora lui, Xenia, a fost rănită. Ambii așteptau autobuzul la o stație din raionul Kievski al orașului Harkov. Fotografia dramatică a fost una virală pe Facebook: tatăl copilului citea o rugăciune, ținând-și de mână fiul ucis.
Mama lui Dmytro, Victoria, este antrenor de șah. Și-a dat fiul la o școală din Harkov care a fost distrusă de ruși pe 1 iunie.
„În acea zi, Dmytro și Xenia au vrut să alerge pe stadion. Nici nu-mi amintesc despre ce a fost conversația noastră, o discuție obișnuită de dimineață. Nu știu de ce nu au mers pe stadion, ci au decis să alerge prin cartier. Nu erau adulți cu ei, de aceea, când am auzit explozia, am început imediat să-i sunăm pe copii, dar nimeni nu a răspuns. Am primit un telefon de la poliție, nu ne-au spus că au murit, doar m-au rugat să vin. Soțul a tot fost chemat.
Xenia era rănită. Am găsit-o în spital, iar fiul era mort. Dmytro ar fi putut să nu se afle atunci acolo… a fost o întâmplare, un ghinion. Nu credeam că este posibil un mare război în țara noastră și nu ne gândeam să părăsim orașul. Ne simțeam în confort, totul funcționa: transportul, magazinele. După tragedie am plecat de acolo. Dacă mai putem rezista la bombardări și bubuituri, a trăi în raionul în care ne-a fost ucis fiul este imposibil din punct de vedere moral.
Fiica este deja acasă, se simte mai bine. Mă simt distrusă, lovită și abandonată. Sunt într-o stare complicată, nu prea înțeleg ce se întâmplă. Nu mă gândesc deloc cum vom ieși din război, nu mă gândesc la pace, la oraș, la război, dar trebuie cumva să trăim”.
