"Purcelușa Peppa" s-a trezit într-o bună zi cu acuzația că le-ar face rău copiilor. Mii de părinți s-au întrebat atunci îngroziți: "Peppa Pig... o influență negativă?" Agitația produsă în rândul acestora în diverse țări a determinat-o pe Karen Phillip, psihoterapeut care a invocat acest serial de desene animate, să se apere într-o înregistrare video spunând: "Niciodată nu am menționat programul 'Peppa Pig', mă refeream la utilizarea excesivă a ecranului", semnalează cotidianul spaniol El Pais.
Karen Phillip acuza desenele animate că ar putea împiedica dezvoltarea imaginației copiilor. Cei mici își pierd treptat capacitatea de a crea noi jocuri, noi concepte și noi idei pentru că sunt mult prea obișnuiți să fie "distrați de o sursă externă". Și dădea exemplul serialului cu purcelușa și familia sa. Situația este cu totul alta dacă părinții urmăresc desenele împreună cu copiii, "cântând, dansând și interacționând cu ei". Adică, un serial de desene animate ca "Peppa Pig" este avantajos pentru copii numai dacă aceștia îl văd în compania părinților lor.
Oare desenele animate (inclusiv cele mai inocente) ar putea afecta dezvoltarea copiilor?, se întreabă cotidianul spaniol. Giuseppe Iandolo, psiholog și doctor în Dezvoltare Psihologică, Învățare și Educație, transmite un mesaj liniștitor, bazat pe rezultatele cercetărilor clinice realizate de oameni de știință ca Albert Bandura, profesor la Stanford University și autor al teoriei învățării sociale.
Desenele animate oferă oportunități de dezvoltare. De exemplu, cele de tip educativ pot contribui la dezvoltarea competențelor lingvistice și narative sau la capacitatea de a soluționa probleme și dificultăți urmând modele, potrivit doctorului în psihologie. Totuși, aceasta nu îi scutește pe părinți de supervizare, ci dimpotrivă.
În general, Giuseppe Iandolo nu recomandă prohibiția sau măsurile foarte radicale. Faptul de a nu-i permite unui copil să vadă desene animate considerând a priori că sunt dăunătoare l-ar putea priva de o ocazie educativă, iar copilul "ne va reproșa că toți ceilalți le văd iar el nu", explică psihologul. Potrivit acestuia, cea mai bună soluție este "limitarea timpului și a tipului de desene", pentru a face loc altor activități, tot fundamentale pentru dezvoltarea copilului, ca joaca ori socializarea cu alți copii.
Ca și Karen Phillip, el crede că excesul de TV nu le este de niciun folos copiilor și ar putea avea consecințe negative. Copiii "heavy TV watchers (dependenți de televizor) manifestă unele efecte negative în ceea ce privește socializarea și comunicarea, ca sentimentul singurătății, o excesivă identificare cu personajele din desene și un randament școlar mai mic", subliniază Iandolo.
Altă problemă care îi frământă pe părinți este acțiunea în sine, uneori foarte dramatică. Nici aceasta nu ar trebui să-i îngrijoreze, deoarece "contribuie la dezvoltarea emoțională a copilului", potrivit cercetătorului. Teme precum cea a sărmanului Marco, care călătorește din Apenini până la Anzi, sau chiar moartea mamei lui Bambi, "activează căutarea unei soluții sau a unui înțeles care pune în mișcare întreaga activitate psihică și emoțională umană". Aceste teme, mai presus de a-i crea o traumă copilului, îi întăresc reziliența. Giuseppe Iandolo consideră că este important ca acțiunea "să fie coerentă și structurată în jurul unei teme centrale pe care copiii să o poată înțelege și elabora".
"Desenele animate, în timp ce deapănă o poveste cu personaje cu care copilul se identifică, contribuie la stimularea empatiei lui, dar numai când povestea se termină începe să afecteze gândirea narativă și emoțională a copilului", spune expertul. "A vedea o poveste stimulează empatia; a spune o poveste prilejuiește un nivel și mai mare de empatie față de personaje". De aceea este preferabil ca părinții nu numai să vadă desene din când în când cu copiii, ci și să-i lase pe ei înșiși să le expună propriile lor interpretări. "Nu există desene animate perfecte pentru că gândirea narativă se bazează pe neprevăzut și pe imperfecțiune, dar un bun desen animat va permite copilului și părinților lui să caute înțelesul experienței, cum se întâmplă în viața reală", adaugă acesta.
Un studiu clasic realizat de Keith Gilbert în 1998 despre impactul mass-mediei asupra copiilor cu vârste de 5 și 6 ani expuși timp de două ore pe zi unor programe diverse a dovedit că, la această vârstă, copiii nu sunt în stare să facă pe deplin diferența între realitate și ficțiune. Adică, tind să identifice personajele din desenele animate ca membri ai propriei familii.
Aceasta ar putea conduce la atitudini imitative foarte periculoase, după cum avertizează psihoterapeutul Gestalt Clotilde Sarrió. Identificarea cu protagoniștii desenelor implică o imitare care îi poate face pe copii nu numai să se îmbrace ca ei, ci și să acționeze sub deviza "ce poate face supereroul meu pot să fac și eu". Nu trebuie uitată nici influența pe care o pot exercita la nivelul principiilor morale, adaugă Sarrió. "Niște desene animate aparent inofensive ar putea conține mesaje care să influențeze concepte și stereotipuri privind sexualitatea, violența sau xenofobia, pentru a nu menționa decât trei exemple".
Giuseppe Iandolo consideră la rândul său că problema centrală nu este "cât timp" de expunere se recomandă, ci "la ce anume" se expun copiii. Important este ca personajele să aibă conduite "mai degrabă pozitive decât negative", "agresivitatea să fie exprimată dar să nu aducă foloase", iar eforturile și soluțiile să se evidențieze prin adaptare și hotărâre. Trebuie să se facă "diferența între distracție, proasta educație și conduitele delictuale" și, în acest context, "este fundamental controlul din partea părinților'.
