Cum ajunge un copil să ucidă alt copil? Psiholog: „Aici nu vorbim despre un conflict scăpat de sub control”

Crima din Timiș nu este un „accident” și nu poate fi explicată prin bullying simplu. Este rezultatul unei violențe escaladate, ignorate și lăsate să se normalizeze.

Un copil de 15 ani din Timiș a fost ucis cu premeditare, ars și îngropat de către alți trei copii. Cazul șochează, iar întrebarea esențială care rămâne pe buzele părinților după ce citesc o astfel de știre este: „Există semne care pot anunța o astfel de tragedie? Care sunt?”. Specialiștii spun că de la bullying la crimă există comportamente repetate, clare, care ar trebui să îi alarmeze pe adulții din jur, scrie totuldespremame.ro.

Când auzim despre violență între copii, reflexul este să o încadrăm rapid într-o categorie cunoscută: bullying. E un termen care explică multe situații reale din școli și grupuri de adolescenți, dar nu le explică pe toate. Crima din Timiș, în care un copil a fost atras, ucis cu lovituri de cuțit și topor, ars și îngropat de alți minori, nu este rezultatul unei izbucniri de moment și nici al unei tachinări scăpate de sub control. Este o faptă planificată, repetată în gând și discutată în grup, timp de săptămâni.

„Nu vorbim despre copii care s-au certat și lucrurile au degenerat, ci despre un proces de dezumanizare a celuilalt”, explică psihologul Andreea Dumitru. „Iar acest proces nu apare peste noapte.”

De la bullying la comportament criminal: unde se rupe linia

Bullyingul presupune o relație dezechilibrată de putere, repetitivitate și intenția de a umili sau domina. Este grav, produce traume și are consecințe serioase asupra copiilor. Dar, în majoritatea cazurilor, se desfășoară într-un cadru social care încă funcționează ca limită: școala, familia, reacțiile adulților.

În cazul crimei din Timiș, linia este depășită clar. Există premeditare, există un plan, există încercări de a șterge urmele și, mai ales, există absența completă a empatiei față de victimă. „Când un copil ajunge să nu mai perceapă celălalt copil ca pe o ființă umană, ci ca pe un obstacol sau un obiect, nu mai suntem în zona conflictului”, spune Andreea Dumitru. „Suntem într-o zonă de funcționare psihologică sever distorsionată.”

Potrivit declarațiilor din anchetă, un copil de 13 ani le-ar fi spus anchetatorilor că agresorii îl invidiau pe Alin Mario Berinde (victima) pentru lucruri care, în mediul lor, deveniseră simboluri de statut – o trotinetă electrică, un ATV. La rândul lor, cei doi adolescenți acuzați au susținut că victima i-ar fi „terorizat” o perioadă îndelungată, că i-ar fi amenințat și lovit, iar crima ar fi fost, în logica lor, o formă de răzbunare”.

„Aici nu vorbim despre un conflict scăpat de sub control. Aici se rupe, de fapt, linia dintre bullying și crimă: în momentul în care violența nu mai este o reacție, ci o decizie. O decizie pe care agresorii ajung să o justifice cu fraze precum: merita/ ne-a făcut/ ne-am răzbunat”, explică psihologul.

Semnele care nu apar „din senin”

Unul dintre cele mai periculoase mituri legate de violența extremă între copii este ideea că astfel de comportamente apar brusc, „de nicăieri”. În realitate, aproape întotdeauna există semne anterioare. Doar că ele sunt ignorate, minimalizate sau reinterpretate de adulți ca fiind „o fază”, „o prostie” sau „ceva specific vârstei”. Psihologul Andreea Dumitru explică faptul că, înainte de orice faptă extremă, apar comportamente repetitive care indică o deteriorare a empatiei și a capacității copilului de a-l vedea pe celălalt ca pe o ființă umană cu limite și drepturi. Nu sunt semnale abstracte, ci manifestări concrete, observabile în viața de zi cu zi.

Printre acestea se numără:

• cruzimea față de animale sau obiecte, tratate ca simple lucruri de distrus, fără reacție emoțională;
• fascinația pentru violență, combinată cu lipsa oricărei reacții afective la suferința altora;
• umilirea repetată a altor copii, nu ocazional, ci constant, fără semne de remușcare;
• limbajul justificativ, de tipul „merita”, „oricum nu conta”, „a fost vina lui”;
• formarea unor grupuri închise, bazate pe secrete, complicitate și loialitate oarbă, în care normele morale sunt dictate de grup, nu de realitate.

„Aceste comportamente nu trebuie puse automat sub eticheta de «viitor criminal»”, avertizează psihologul. „Dar ele indică o problemă serioasă de dezvoltare emoțională și relațională. Iar dacă sunt ignorate, pot escalada”. Problema nu este existența acestor semnale, ci faptul că ele sunt adesea tratate ca detalii incomode, nu ca motive reale de intervenție.

Cum se „traduce” lipsa adulților

Poate cea mai incomodă întrebare pe care o ridică acest caz nu este „ce e în mintea copiilor”, ci „unde au fost adulții?”. Pentru că violența escaladată nu se produce în vid. Ea crește acolo unde nu există limite clare, intervenție timpurie și responsabilitate împărțită între familie, școală și comunitate.

„Dacă nimeni nu spune stop, copilul învață că poate merge mai departe”, spune Andreea Dumitru. „Iar când merge suficient de departe, nu mai știe cum să se oprească”. Lipsa evaluărilor psihologice reale, teama de stigmatizare și tendința de a „rezolva lucrurile în familie” contribuie la această tăcere periculoasă.

Ce ar trebui să învățăm, ca părinți

Cazul din Timiș nu cere panică, ci luciditate. Nu ne spune că „toți copiii pot deveni criminali”, ci că violența ignorată se transformă și că empatia nu apare automat. „Prevenția reală nu înseamnă doar discuții generale despre bullying”, subliniază Andreea Dumitru. „Înseamnă să luăm în serios comportamentele care ne incomodează, să cerem ajutor specializat și să acceptăm că unele comportamente nu se corectează prin explicații și răbdare, ci necesită intervenții profesioniste și consecințe reale”.