Diagnosticul naşterii întârziate. Patogeneza sarcinii prelungite

Cele nouă luni de sarcină au rămas în urmă, iar în faţă vă aşteaptă naşterea şi mult aşteptata întâlnire cu micuţul pe care l-aţi purtat în burtică, dar pe care l-aţi văzut doar pe monitorul aparatului de ultrasonografie. Este de înţeles că fiecare tânără viitoare mămică vrea să vadă ce culoare au ochii odoraşului ei scump, cui seamănă zâmbetul dulce – mamei sau tatălui şi cum arată picioruşul care a jucat fotbal în burtă în ultimele luni. Dar naşterea întârzie… Ce s-a întâmplat? Şi cât de periculos este acest lucru?

Diagnosticul naşterii întârziate

Dacă naşterea întârzie, acesta nu este încă un motiv de panică. Sarcina poate dura mai mult de cele 280 de zile, conform normei, nu doar în cazul unei sarcini supramaturate, dar şi în cazul în care durata ei creşte din motive fiziologice, iar sarcina poate fi calificată ca prolongată.

Se consideră prolongată sarcina care durează peste 290-294 de zile, adică cu o săptămână jumătate-două mai mult de termenul presupus al naşterii, însă copilul se naşte fără semne vizibile şi este absolut sănătos. Cu adevărat prelungită este sarcina care nu doar durează mai mult de termenul presupus cu aceleaşi 10-14 zile, ci şi copilul apare pe lume cu semne clinice fetale.

Având în vedere că naşterea poate întârzia din motive foarte variate, după 40 de săptămâni de sarcină, medicii ginecologi obstetricieni recomandă simpla supraveghere a gravidei cel puţin o săptămână. Dacă însă naşterea nu se declanşează nici în săptămânile 41-42, femeia gravidă trebuie să fie internată în staţionar şi, probabil, trebuie să i se stimuleze naşterea.

Pentru a stabili şi a diagnostica exact o sarcină prelungită, trebuie să adunăm toate datele de anamneză, să examinăm rezultatele analizelor clinice de laborator şi rezultatele investigaţiei ecografice. După naştere, copilaşul este examinat pentru a determina anumite semne clinice fetale ale sarcinii prolongate. Semnele caracteristice pentru sarcina prelungită pot fi depistate şi la examinarea placentei.

Pentru determinarea cât mai exactă a termenului de sarcină și, ca urmare, a datei estimative a naşterii, trebuie să acordăm o atenție sporită corectitudinii calculelor. Și deși există o multitudine de variante de calculare, în mod practic se folosește, mai mereu, formula Negele. Pentru a determina ziua estimativă a nașterii după această formulă, trebuie să stabilim prima zi a ultimei menstruații și să numărăm înapoi trei luni calendaristice, iar la data obținută să adăugăm o săptămână (șapte zile calendaristice). Rezultatul obținut al acestor calcule va fi data estimativă a nașterii. Începând cu această zi trebuie calculată întârzierea nașterii. 

Pentru ca ziua estimativă a nașterii să fie calculată cât mai exact, trebuie să stabilim nu doar data începutului ultimei menstruații, ci și particularitățile de dezvoltare a sistemului sexual al femeii concrete, toate bolile suportate anterior, inclusiv cele neuroendocrine, ginecologice (inclusiv bolile inflamatorii ale sistemului genital feminin), întreruperile de sarcină, nașterile întârziate anterioare, dacă au existat, particularitățile evoluției sarcinii prezente.

Ginecologii obstetricieni ne atrag atenția că durata sarcinii este individuală pentru fiecare femeie, iar diferențele de termen pot ajunge și până la două săptămâni, adică 14 zile. Prin urmare, se afirmă că o sarcină normală poate dura între 38 și 40 de săptămâni. Este interesant că ginecologii menționează o legătură între durata sarcinii și durata ciclului menstrual al femeii.

Metodele contemporane de supraveghere a evoluției sarcinii permit precizarea termenelor de sarcină cu ajutorul investigațiilor ecografice – așa-numita biometrie ultrasonografică. În primul trimestru, ultrasonografia permite determinarea mărimilor embrionului, iar în trimestrele doi și trei – a dimensiunilor fătului, ceea ce ajută la determinarea termenelor de sarcină.  

Sindromul sarcinii prelungite are semne clinice și de laborator concrete. Pentru femeia gravidă, următoarele particularități care ne permit să presupunem o naștere întârziată:  

• colul uterin nu este pregătit pentru naștere;
• cantitatea de lichid amniotic scade, reducându-se și circumferința burții;
• capul fătului nu este poziționat fix pe intrarea în bazinul mic;
• se observă tulburări ale fonului hormonal.

Pentru o evaluare mai exactă a sarcinii întârziate este rațional să fie efectuată o apreciere a stării fătului. După datele observărilor, dacă termenul de sarcină este depășit neesențial (mai puțin de 10 zile), acest fapt poate să nu se răsfrângă asupra stării fătului.

✓ Dacă sarcina durează 41 de săptămâni, semnele de sarcină prolongată pot fi observate la 35 % dintre nou-născuți.
✓ Dacă sarcina durează 42 de săptămâni, semnele de sarcină prolognată se observă la 75 % dintre nou-născuţi.
✓ Dacă sarcina ajunge până la 43 de săptămâni sau depășește acest termen, atunci semnele negative ale sarcinii prolongate se observă la 95% dintre nou-născuți.

Pentru sarcina prelungită este caracteristică reducerea cantității de lichid amniotic, precum și schimbarea culorii acestora – din transparent, acest lichid devine verde sau galben, din cauza conținutului de meconiu, de asemenea în lichid apar fulgi.

Unul dintre cele mai frecvente semne ale sarcinii prelungite este hipoxia fătului (deficitul alimentării cu oxigen). Se modifică, de asemenea, bătăile inimii fătului, inclusiv frecvența, timbrul și ritmul acestora. Deseori se observă tahicardii. Frecvent apare și distresul fătului.

Medicii obstetricieni care supraveghează femeia în caz de sarcină prelungită și risc de naștere întârziată se conduc, la diagnosticarea acestei stări, de mai multe semne, inclusiv tonusul fătului și cantitatea de lichid amniotic, precum și de reacțiile sistemului cardiovascular al fătului. Un pericol major pentru copilul încă nenăscut o prezintă hipoxia. 

Patogeneza prelungirii sarcinii

În opinia savanților și a medicilor practicieni, mecanismul de dezvoltare a acestei probleme, adică patogeneza prelungirii sarcinii, este determinat prioritar de starea placentei și de modificările care au loc în interiorul acesteia.

După cum se știe, existența placentei este programată genetic pentru 40 de săptămâni, adică pentru termenul normal de gestație. Placenta, ca organ al corpului femeii, este programată pentru un ciclu de viață scurt – timp de 280 de zile acest organ reușește să se formeze complet, să se maturizeze, să îmbătrânească și să își înceteze existența. Termenul de viață al placentei este determinat de perioada de timp necesară pentru dezvoltarea intrauterină a fătului, adică 40 de săptămâni. Atunci când fătul devine suficient de dezvoltat și pregătit pentru venirea pe lume, adică sarcina este dusă la termen, în placentă au loc procese comparabile cu îmbătrânirea fiziologică, iar greutatea placentei în raport cu greutatea fătului se reduce semnificativ (de aproximativ 70 de ori).

În cazul sarcinii prelungite, placenta nu mai este capabilă să își mărească greutatea și volumul, în schimb apar modificări în circulația sangvină, se observă spasme ale arterelor. Mai mult, sarcina prelungită determină modificări distrofice în placentă, care se manifestă prin acumularea de săruri de calciu în țesuturi. Bariera placentară se reduce.

Însă în unele cazuri, la o depăşire nesemnificativă a termenului, datorită acţiunii mecanismelor compensatorii şi de protecţie, circulaţia sangvină şi schimbul de gaze în placentă se păstrează, de aceea fătul se naşte normal sau, cel puţin, fără semne pronunţate de naştere întârziată şi supramaturizare.

Medicii menţionează că termenul efectiv al întârzierii sarcinii nu coincide mereu cu starea fătului, fapt determinat de capacitatea placentei de a-şi realiza funcţiile. Însă medicii ne previn că fiecare zi în plus de întârziere se poate reflecta negativ asupra stării copilului nenăscut sau deja născut.

Cel mai grav pericol pentru făt în cazul sarcinii supramaturate este insuficienţa placentară şi deficitul de oxigen (hipoxia fătului). Lipsa acestor semne în cazul unei întârzieri nesemnificative a sarcinii (nu mai mult de două săptămâni) vorbeşte despre reacţiile bune de protecţie şi compensatorii în sistemul „mamă–placentă–făt”, dacă sarcina a decurs fără complicaţii.

Sursa