Când fiul tău este un narcoman… Scrisorile mamelor care au înfruntat dependența copiilor

Pe 26 iunie este marcată Ziua luptei cu abuzul și traficul ilicit de droguri. Am reflectat mult oare ce am putea publica într-o zi ca aceasta, pentru a ajunge la inimile voastre și a încerca să schimbăm atitudinea față de acei care au făcut conștient alegerea devenind narcomani. De aceea astăzi publicăm scrisorile mamelor ai căror copii au suferit cândva de dependența narcotică. Aceste scrisori sunt adresate nu doar părinților care s-au pomenit într-o situație similară, ci și celor care consideră că niciodată nu li se poate întâmpla ceva de felul acesta.

Scrisoarea întâi

Deja de un an feciorul meu trăiește în trezie. Deja de un an adorm normal, fără somnifere, fără validol. Deja de un an sunt fericită doar de la faptul că acasă totul e calm, liniștit, fără certuri și scandaluri.

În total, feciorul meu a utilizat droguri și alcool timp de patru ani. Uneori venea acasă într-o stare atât de groaznică, încât pur și simplu nu mă recunoștea. Dimineața își cerea iertare, promitea să se lepede de droguri, însă a doua zi totul se repeta iar și iar.

Am încercat totul sau aproape totul. În momentele când ceda repetat în fața tentației, mă copleșea disperarea, pentru că era copilul meu, ”Clopoțelul” meu, pe care l-am învățat să meargă, să vorbească, să țină lingura, se rezolve exerciții, să fie responsabil, să iubească natura.

Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că feciorul meu va deveni narcoman, aș fi crezut că acest cineva nu este în mințile sale. Noi eram o familie inteligentă, feciorul nostru niciodată nu a dus lipsă de nimic și întotdeauna a fost înconjurat de grijă și atenție. Acum eu înțeleg că drogurile nu aleg, ele pur și simplu se strecoară în viața omului capturând-o în întregime.

Majoritatea părinților află cei din urmă despre dependența copiilor săi. Eu nu am fost o excepție. Îmi amintesc că oamenii din anturajul nostru încercau periodic să îmi facă aluzii că, cică, fiul meu nu este chiar un înger. Însă eu nu luam în serios aceste aluzii. Acum regret foarte mult atitudinea mea.

Ce am încercat să fac pentru a-l îndruma pe calea corectă? Am discutat, l-am certat, i-am pus ultimatumuri, l-am hipnotizat, l-am ”codificat”. Totul în zadar. De fiecare dată când se trezea, își cerea iertare, eu cedam și îl ajutam. Aceasta a continuat mulți ani la rând. La un moment dat am înțeles că nu mai pot așa și l-am alungat de acasă. O anumită perioadă a stat pe la prieteni. Apoi întrebarea s-a pus tranșant: fie depun cauțiunea, fie va fi închis pe patru ani. Bineînțeles că am plătit. Cel mai puțin pe lume îmi doream ca băiatul meu să se pomenească după gratii.

Anume în acest moment am aflat întâmplător despre Comunitatea Terapeutică și am înțeles ca aceasta trebuie să îl ajute. Feciorul nu s-a împotrivit pentru că deja obosise și el de toate acestea. Am venit împreună, iar când plecam, o voce interioară îmi spunea: ”El va reuși!”. Și într-adevăr a reușit. A devenit un alt om: deschis, sincer, muncitor, cu inimă curată.

Astăzi, consemnând această istorie, eu plâng de fericire. Înainte plângeam de disperare.

Aș vrea să le mulțumesc tuturor care sunt implicați în activitatea comunității terapeutice. Iar părinților care se află într-o situație similară le doresc răbdare și tărie. Voi trebuie să luptați pentru copiii voștri, prin orice mijloace.

Scrisoarea a doua

Feciorul meu a început să utilizeze droguri pe care avea doar 13 ani. Acum înțeleg că am fost ultima persoană din anturajul lui care a aflat despre dependența lui. Probabil pur și simplu nu vroiam să cred în aceasta, de aceea mă străduiam să îndepărtez aceste gânduri.

Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că primul apel de îngrijorare a fost faptul că el devenise extrem de activ, am început tot mai des să observ că nu puteam nici măcar să mă așez alături de el pentru a discuta. El permanent se grăbea undeva, nu putea nici câteva ore să stea acasă. Eu justificam toate acestea prin criza vârstei de trecere, credeam că va trece de la sine.

Odată m-am plâns unei cunoștințe pe felul în care s-a schimbat feciorul meu și că nu pot nicidecum găsi limbă comună cu el. La care ea mi-a răspuns cu calm: ”Tu nu știai? El doar se droghează de mult timp deja”.

Timp de două săptămâni după aceasta nu puteam nu doar să ies din casă, ci nici măcar de pe pat nu eram în stare să mă ridic. Nici nu îmi puteam imagina că în familia mea cineva va fi narcoman.

M-a salvat sora mea care mi-a povestit despre conferința pentru persoane co-dependente care se desfășura în alt oraș. Eu însă am reacționat cu ostilitate la propunerea ei, pentru că era vorba de copilul meu pe care l-am născut și l-am crescut. De unde să știe oameni străini cum trebuie să mă comport cu el? Dar eu nu am avut dreptate. Anume acolo, la conferință, mi s-a explicat ce înseamnă co-dependență, cum se manifestă și cât de distrugătoare este pentru relația dintre părinți și copii.

Regula fundamentală pe care am însușit-o timp de atâția ani este că pe omul dependent nu trebuie să îl ajuți, trebuie pur și simplu să îl iubești. Să îl iubești sincer, permanent, cu toată inima și din tot sufletul.

Îmi amintesc că timp îndelungat am încercat să scot forțat din mine: ”Fiule, te iubesc”. Eu am agățat de frigider o foiță cu această inscripție și o repetam în fiecare dimineață.

M-au salvat grupurile de suport pentru părinții narcomanilor. Pe atunci nu înțelegeam deloc pentru ce fac toate acestea. Pur și simplu mă duceam încolo ca la serviciu.

În general, utilizatorii de droguri sunt foarte vulnerabili, ușor de rănit, sensibili, de parcă nu ar avea piele. De aceea cu ei trebuie să te comporți foarte atent. Niciodată nu trebuie să le spui: ”Tu ești rău, pentru că ne faci doar probleme”. Spuneți în schimb: ”Mă doare foarte mult și îmi este neplăcut când procedezi în felul acesta”.

Cel mai distructiv lucru pe care îl poate face părintele care își iubește copilul împotmolit în droguri este de a se lăsa manipulat de acesta. De exemplu, de a-l ajuta să dea datoriile, să îl primească acasă în stare de ebrietate, să plătească pentru a nu fi închis.

În familia noastră era o regulă de fier: fiul nu trebuia să vină acasă în stare de ebrietate narcotică. Într-o iarnă l-am alungat de acasă pentru că încălcase această regulă. Îmi amintesc cum am trântit ușa după el și timp de două ore am stat sub ușă plângând.

Acum am învățat să-i permit feciorului meu să facă propriile greșeli, să calce pe greblă și să facă el însuși concluzii. Nu îl mai cocolesc ori de câte ori mi se pare că îl pot proteja. La urma urmei, aceasta niciodată nu a funcționat.

Nu îl voi mai certa niciodată pentru careva fapte necugetate, deoarece știu că va fi mai rău. Mai bine aștept momentul potrivit și îi voi spune calm unde și de ce, în opinia mea, el nu a avut dreptate.

Astăzi feciorul meu este în trezie, are o soție minunată și un copil extraordinar. Eu sunt fericită pentru că deja nu îmi mai este frică că va ceda, se va implica în vreo companie dubioasă sau se va pomeni după gratii. Eu îl iubesc așa cum este, pentru că este feciorul meu.

Scrisoarea a treia

Fiul meu a început să utilizeze droguri pe când avea 14 ani. Eu, ca și majoritatea covârșitoare a părinților, am aflat despre aceasta ultima. Îmi amintesc că în ospeție la noi venise o nepoată care în acel moment, la indicația medicilor, administra tranchilizante. Pastilele erau în văzul tuturor, dar la un moment dat au dispărut. Pe atunci eu deja bănuiam că ceva nu este în regulă cu fiul meu, de aceea l-am întrebat direct: ”Tu ai luat pastilele?”, iar el a răspuns cam ciudat: ”Nu, nu le-am luat eu…”. Anume atunci am înțeles totul.

Până și astăzi consider că este vina mea în faptul că feciorul meu a devenit narcoman. Dacă atunci i-aș fi acordat mai multă atenție, dacă aș fi lucrat mai puțin, posibil nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Da, eu îi ofeream toate cele necesare, dar acestea nu erau ceea de ce avea nevoie în acel moment.

Îmi amintesc că odată la ușă a bătut vecinul care îl adusese pe fiul meu acasă: era cât pe ce să înghețe din cauza gerului, pentru că după ce se drogase adormise pur și simplu afară pe zăpadă. Când mă gândesc că ar fi putut să moară, mi se strânge inima în mine.

Fiul meu niciodată nu nimerise la poliție, pentru că pur și simplu lua lucruri, obiecte de acasă. Eu niciodată nu îl certam pentru aceasta. Posibil sună ciudat, dar pe atunci eu consideram că este mai bine să ia de acasă, decât să fure de undeva pentru a face rost de bani pentru o doză de droguri.

Eu, ca și orice mamă, am încercat multe: îl purtam pe la medici, psihologi etc. Dar știți ce? Toate acestea erau ca nuca de perete. Până omul nu conștientizează că este timpul să iasă din această groapă, el nu va renunța la droguri. Dar cum ar putea un om la 15, 17 sau 19 ani să ajungă de unul singur la o asemenea decizie, când mintea îi zburdă aiurea? Nicicum. De aceea eu am așteptat, am așteptat mult, aproape 9 ani, până când fiul meu a decis singur să meargă la reabilitare.

De câte ori a fost la reabilitare? Nici nu-mi mai amintesc. Dar în cele din urmă l-a ajutat biserica în care venisem mai întâi eu, iar apoi și el.

Undeva în subconștientul meu am și astăzi frica că nu va rezista și va ceda. Dar mă străduiesc să alung asemenea gânduri, în caz contrar riști să-ți proiectezi niște situații de la care nici nu mai vrei să trăiești.

Nu știu ce m-a ajutat să înfrunt toate acestea și să nu renunț. Sunt o luptătoare din fire și știu că niciodată, în nici un caz nu trebuie să te lași răpus de disperare, trebuie să lupți cu toată puterea, mai ales când este vorba despre propriii tăi copii.

Când fiul tău este narcoman, aceasta este o durere enormă, greu de exprimat, care îți produce durere în fiecare zi, în fiecare clipă. Aceasta rămâne pentru totdeauna în inima ta, întotdeauna o vei ține minte, întotdeauna vei căuta o cauză, vei încerca să-ți imaginezi cum ar fi fost dacă reușeai să preîntâmpini toate acestea. Dar eu nu mă țin morțiș de trecutul meu, pentru că oricum nu îl pot întoarce sau schimba ceva.

Recent m-am prins la gândul că nu mai plâng ori de câte ori povestesc altora istoria dependenței fiului meu. Mi-a luat mult timp să învăț aceasta.

Acum feciorul meu este în trezie, are o familie și un copil minunat. În fiecare duminică ne adunăm întreaga noastră familie la prânz și eu sunt fericită, pentru că toate ne merg bine, pur și simplu e bine.

Sursa: positivepeople.md