Drama unei mame: ”Am născut un băiețel de 900 g, după care am fost diagnosticată greșit cu cancer”

Povestea unei românce care a născut recent la Berlin face înconjurul mediului online, pentru că e unică și poate încuraja mai multe femei aflate în situații dificile. Victoria este prenumele fictiv pe care l-au atribuit jurnaliștii mămicii care a preferat să-și păstreze anonimă identitatea. I-au spus Victoria pentru ca povestea ei este o luptă din care atât ea, cât și băiețelul au ieșit învingători.

Micuțul Victoriei a venit pe lume la doar 26 de săptămâni de sarcină, prin cezariană, într-un spital din Berlin, Germania, cu doar 900 de grame. La scurt timp după ce a devenit mama, românca a fost diagnosticată cu o formă rară de cancer de către medicii germani. După invetigații ulterioare s-a descoperit că diagnosticul a fost greșit și că Victoria era și este o femeie sănătoasă.

Mămica a decis să-și facă publică povestea pentru a le încuraja pe mamele aflate în situații dificile.

„Este extrem de important pentru mămici. Eu când eram pe patul de spital nu am găsit online o singură poveste pozitivă care să îmi dea speranță că totul se va sfârși cu bine…  Am fost internată în spital cu insuficiență cevicală și mi s-a recomandat să avortez. Nașterea se putea declanșa în orice moment și bebelușul nu ar fi avut șanse să supraviețuiască, chiar dacă s-ar fi născut viu. Medicii nu ar fi intervenit atât de devreme.

La 23 de săptămâni, cel puțin 10 medici din spitalul respectiv au venit să mă consilieze și să mă convingă să avortez pentru că din săptămâna 24 avortul nu ar mai fi fost permis și riscul de a avea un copil „cu handicap” de crescut era enorm de mare la momentul respectiv.

I-am întrebat dacă pot interveni și dacă mă pot ajuta să păstrez sarcina și au spus că legal nu au voie să pregătească bebelușul prin întărirea plămânilor până după 24 de săptămâni de sarcină. Membranele nu s-au rupt nici măcar la 26 de săptămâni. Am stat într-un pat de spital nemișcată ca nu cumva să se rupă membranele.

Seara, pe la 19:00 a venit medicul de gardă și mi-a spus că recomandarea lor este să fac cezariană de urgență și să nu mai aștept. Nu mi-au spus de ce.

Au zis doar că riscul unei infecții era destul de crescut și că activitatea lui era neregulată. De fapt, ei mă suspectau de cancer și nu voiau să îmi spună. După ce am născut, am fost diagnosticată cu infecție a lichidului amniotic.

La câteva ore după cezariană mi-am văzut băiețelul pentru prima dată. Era atât de mic și fragil încât mi-am amintit de celebra poveste Degețica. Totuși, am știut că este un luptător și că o să trecem peste prematuritatea extremă. Nu m-am îndoit nicio clipă. Am simțit că este un învingător în momentul în care medicii mi-au spus că deși s-a născut la 26 de săptămâni, respira singur și nu a trebuit intubat...”

”Mă întrebam oare cum arăta chipul lui fraged? Mă întrebam asta pentru că din cauza ochelarilor de protecție, a sondei pentru alimentare și a ventilatorului nazal nu i se vedea chipul minuscul. Cu speranță, optimism și multă răbdare a trecut o lună și a venit timpul să părăsim secția de Terapie Intensivă a spitalului.

După 2 luni și jumătate de la naștere ne-au externat cu greutatea de 2430 grame.

Acum, la 5 luni după naștere cântărește aproape 6 kg și este un copilaș sănătos și plin de energie care ne învață zilnic ce înseamnă adevărata fericire. Între timp, după câteva zile de la nașterea lui, medicul meu mi-a spus că pot merge imediat să fac un ultrasunet pentru durerea de spate (primul îl făcusem pe la 25 săptămâni pentru că de la statul excesiv în pat am început să am dureri mari de șold).

M-a dus soțul într-o altă secție pentru ultrasunet. Am venit înapoi și nimeni nu mi-a spus nimic. După câteva zile mi-au spus să merg să fac un RMN. La 3 zile dupa RMN, în timp ce îmi țineam copilașul în brațe, a venit un medic cu o engleză extrem de săracă și mi-a spus că trebuie să fac biopsie pentru că numai cu RMN nu mă pot diagnostica.

Răspunsul meu a fost că îmi pare rău, dar nu vreau. L-am rugat să-mi spună măcar ce suspiciune aveau de trebuia să fac iarăși anestezie după cezariană. Cum nu am vrut să semnez pentru biopsie a plecat.

Am primit cel mai dur verdict din viața ei

A doua zi m-am trezit cu 10 medici din nou în salonul meu și cu translator român. Au început conversația prin a mă întreba daca vreau să îmi văd baiețelul mergând la școală, pentru că în cel mai fericit caz atât mai am de trăit. În momentul respectiv m-am uitat la ei și le-am spus: „Voi nu sunteți sănătoși la cap. Eu nu sufăr de o boală terminală! Cu atât mai puțin de un cancer avansat.”

Am acceptat biopsia, dar în sinea mea negam (așa cum fac toți, probabil) diagnosticul. Mi-am lăsat copilașul doar cu tatăl lui pentru că în urma biopsiei am fost diagnosticată cu sarcom de țesut moale, deci da, potrivit primelor investigații aveam cancer extrem de rar, 5 ani maximum de trăit și un tratament de chimioterapie, radioterapie și operație de făcut.

Depresie? Teamă? Anxietate? Poate, dar eu nu eram conștientă de ele. Pur și simplu mă bucuram de fiecare zi ca și când ar fi fost ultima și eram mai determinată ca oricând. Învățasem deja de la copilașul meu ce însemna lupta pentru viață.

Și dacă el cu 900 grame a învins în lupta cu moartea, de ce mama lui nu ar putea învinge un cancer rar și avansat?

Nu mi-am permis luxul de a fi depresivă nici măcar pentru o secundă. Copilașul meu avea nevoie de o mamă și eu am fost dispusă să fac orice doar ca să fiu în viață și să îl văd crescând.

După biopsia chirurgicală care aparent are acuratețe 100 % și diagnosticul primit, am fost pusă pe lista de așteptare pentru chimioterapie și așa au trecut aproape 2 luni, așteptând și sperând că va fi bine, învățând de la copilașul meu cum să mă lupt cu viața.

Dupa 2 luni am primit un telefon de la oncologul meu. Mi-a spus: „Felicitări tânără mămică! Știți, nu trebuie să începem tratamentul de chimioterapie pentru că nu aveți sarcom de țesut moale. Este o minune. Patologistul nostru a greșit de 3 ori testele și v-a diagnosticat greșit. E rar, dar se mai întâmplă. Multă sănătate copilului… și a închis.”

Două luni din viața acestei proaspete mame au trecut sub semnul întrebării, sub teama cruntă de moarte.

Din cauza unei greșeli, Victoria a trăit cu o spaimă greu de exprimat în cuvinte. Cu toate că simțea că trebuie să fie o greșeală, gândurile mamei s-au aglomerat, iar frica de ce-i mai rău și-a făcut loc în sufletul și inima ei de mamă.

Victoria își dorea mai mult decât orice pe lume să poată fi alături de băiețelul ei care s-a agățat de viață și a venit pe lume în ciuda prognosticului sumbru. Iată că acum, la 5 luni distanță, toate grijile cu privire la prematuritatea lui și la boala tinerei mame au dispărut.

Este o poveste de viață menită să le ofere un gram de speranță părinților care trec prin clipe grele. Viața se poate schimba de la o secundă la alta, iar speranța nu trebuie să moară nici în al 12-lea ceas.

Victoria a avut într-adevăr o tumoră la nivelul pelvisului. S-a operat și a scăpat de ea. A fost vorba despre o tumoră solitară a pelvisului necancerigenă.