La o anumită etapă a dezvoltării copilului se întâmplă ca părinții să constate că acesta este absolut lipsit de motivație, chiar și atunci când își propune să facă ceva și nu este constrâns de nimeni. De exemplu, vrea să înveţe să meargă pe role, dar în ziua stabilită, e obosit. Apoi, după ce încearcă doar o dată să facă asta, decide că „e greu” sau „nu-i pentru el”. Sau îşi propune mândru să înceapă o dietă sănătoasă, apoi peste un timp îl vezi mâncând chipsuri după 2 zile de „chin” în care a respectat dieta… Şi lista poate continua la nesfârşit…

În aceste situații părinții tind să le ofere copiilor anumite recompense pentru activitățile făcute la timp. Se pare însă că această motivație este una artificială sau temporară, iar copilul este departe de motivația adevărată, cea care include în sine voința necesară, perseverența, încrederea în propriile forțe și așa mai departe. Cum ai putea să soluționezi problema dată dacă te afli într-o situație similară? Ai nevoie de răbdare și câteva recomandări utile, testate în timp.

4 soluții pentru a-ți motiva copilul:

  • Renunță la sistemul clasic de recompense (sau mită) şi învață-l ce este sentimentul de satisfacție când faci ceva cu succes. Recompensele funcționează uneori, mai ales cu cei mici, dar sunt doar o soluție temporară: cum dispare recompensa, motivația este zero!

    Mai grav, copilul va refuza să mai facă ce i se cere până ce nu i se promite din nou o recompensă. În schimb, motivația internă ține de satisfacția pe care o ai când ți-ai îndeplinit bine sarcinile. Iar în cazul copiilor, ei au nevoie mereu (ca şi în cazul unor adulți) de o reacție sau apreciere atunci când îşi fac treaba. Cu fiecare sarcină îndeplinită, dacă vede că este apreciat şi lăudat, va dori să facă bine şi data viitoare.
     
  • Arată-i încredere, fără a-l presa şi acceptându-i limitele. Poate că nu ai crede, însă mulți copii şi adolescenți nu se simt motivați să facă ceva deoarece cred că nu vor face destul de bine şi nimeni nu îi va aprecia. Dimpotrivă: se tem că vor fi criticați şi judecați că nu s-au ridicat la nivelul aştepărilor. Aceasta din cauza presiunilor şi a cicălirilor: „vei fi primul”, „trebuie să iei nota mare” („trebuie”, un cuvânt care demotivează). Aşadar, a încuraja copilul înseamnă mai degrabă a îi arăta încredere că va încerca să facă pe cât de bine poate, şi nu cel mai bine!
     
  • Pune accent pe voință şi munca depusă, nu pe rezultat. Nu face din eşec o tragedie, deoarece în acest caz copilul nu va mai avea nicio motivație să mai încerce. Este normal să greşeşti şi să ai eşecuri – astfel înveți. Dar dacă la orice eşec părinții spun doar: „asta-i pentru că nu ai vrut destul/ pentru că nu ai vrut să munceşti” etc., copilul nu va mai simți niciun îndemn să mai încerce.
     
  • Consecințele propriilor acțiuni oferă o lecție de aur. Da, nu trebuie făcută o tragedie când copilul eşuează. Însă lipsa de motivaţie este legată şi de lipsa de urmări în caz că el nu face ceea ce ar trebui. În momentul în care nu există nicio consecință pentru faptul că nu face ceva, de ce ar mai face? Gândeşte-te: dacă ai primi exact acelaşi salariu muncind de 2 ori mai puțin, nu ai lăsa baltă munca în plus? Ba da, deoarece nu sunt consecințe!

    Aşadar, este nevoie să fie cât se poate de clar că e acceptabil să nu reuşească mereu, dar este necesar să încerce. Aceasta se face prin impunerea unor consecințe clare: nu faci temele de acasă, nu stai la PC, o regulă destul de corectă. Alteori, consecințele delăsării sale vor veni în mod natural şi copilul va învăța şi din acestea, dacă părinții îl lasă să le simtă pe propria piele (de exemplu, dacă nu îşi schimbă aşternuturile, este un experiment drăguț să le laşi aşa cât se poate de mult, la fel dacă nu-şi face ordine în cameră sau nu-şi pune hainele la spălat etc.).

Nu îl poți face pe copil să dorească ceva doar pentru că o doreşti tu; adesea, cu cât încerci mai mult dorind să-l motivezi, cu atât îl faci să se retragă. Motivația adevărată este cea interioară, dar şi aceasta poate fi stimulată, cu tact şi răbdare…