De ce se spune că ar trebui să aștepți trei luni pentru a anunța că ești însărcinată

Nu cred că există o regulă despre când și cum să anunți lumea că ești însărcinată. Pînă la urmă, ține de firea ta și de experiența pe care o ai, dacă nu ești la prima sarcină.  Și atunci, de unde mitul celor trei luni de așteptare înainte să spui tuturor că vei avea un copil?

Din precauție

În primul trimestru, riscul să pierzi sarcina e mai mare decât după cele 12 săptămâni de început.

La prima mea sarcină, habar nu aveam și nici nu mă gândeam că se poate întâmpla ceva rău. Am spus tuturor foarte repede că urmează să devenim părinți. Și familiei, și la muncă. Și vecinilor. De fapt, am spus oricui avea urechi să audă. Eram mândră și fericită și euforică și hormonală. Aș fi umblat cu toate testele de sarcină cu două liniuțe (și am făcut câteva!) la gât. Mi-aș fi făcut colier și cercei cu teste de sarcină pozitive.

Până într-o zi când am fugit de la birou pentru ecografia de 12 săptămâni. Mă simțeam minunat, intrasem deja în era ecografiilor abdominale la care asista și soțul meu și abia așteptam să auzim galopul ăla de inimă la început de drum. Numai că am auzit doar liniște. Ce a urmat după, nu are sens să mai povestesc.

Însă, revenind la subiect, am regretat amarnic că am spus tuturor despre copilul meu. Pentru că a trebuit, apoi, să spun și ce s-a întâmplat. Mie nu mi-a făcut bine deloc să povestesc iar și iar. Să pronunț cuvintele alea de fiecare dată când cineva mă întreba cum merge sarcina. „Oprită în evoluție”. Și azi mi-e greu să spun cu voce tare. Dacă aș fi fost mai discretă, mi-ar fi fost apoi mai ușor să îmi plâng pierderea fără atâția spectatori. Și fără telefoane care veneau după o lună și fără întrebarea despre burtica mea, care între timp devenise pur și simplu o burtă ca oricare alta. Aș fi preferat să sufăr în tăcere.

Cei câțiva care contează

La a doua sarcină, am spus doar celor apropiați. Celor cu care aș fi vorbit oricum în cazul în care scenariul de groază s-ar fi repetat. Nu am luat decizia asta conștient sau planificat, pur și simplu așa mi-a venit la îndemână. Așa am simțit. Am tăcut și am așteptat. Singurele momente de calm deplin erau cele în care vedeam pe monitorul ecografului cum bate inimioara puiului meu viu. Cum ieșeam din cabinetul obstetricianului, cum începea teama.

După cele 12 săptămâni, când am început să simt primele semne de viață în mine, primele lovituri ca niște aripioare de fluture prețios, m-am relaxat pentru că nu mai aveam nevoie de ecograf să știu că-i e bine. Aveam sistemul nostru de comunicare. Știam că îl pot ruga să-mi dea semn, că dacă stau culcată și îi vorbesc sau îl mângâi, îmi va da un picior în ficat să-mi spună că viața e frumoasă. Și cât de frumoasă era! Abia atunci am început să spun lumii că nu mă îngraș de la ciocolată. Și a fost bine. Îmi plăcea să primesc telefoane, să povestesc cum e, să vorbesc despre copil.

Ești însărcinată? Faci cum simți!

De aceea nu pun la zid nicio variantă. În definitiv, totul se rezumă la ceea ce simți tu. Cele mai multe sarcini evoluează bine, cazul meu nu este unul care să facă reguli. Har Domnului! Alege să dai vestea bună lumii când simți că e timpul. Când ești tu pregătită. Nu ține cont nici de sfaturile băbești, nici de cele moderne. Alege să faci cum îți dictează inima și instinctul.

Pentru mine, deși sunt vorbăreață de fel și am nevoie să discut ce mi se întâmplă cu prietenii, acel moment a fost unul prea greu ca să-mi doresc să-l tot reiau. Tocmai de aceea am procedat altfel a doua oară. Când a fost cu noroc și cu viață. Așa că aș zice că tot calea de mijloc rămâne cea mai bună. Să alegi oamenii care contează, care sunt importanți pentru tine și să te bucuri împreună cu ei din primele clipe de două liniuțe. Însă asta doar din precauție.

Dacă simți că-ți vine să strigi în gura mare vestea bună, fă-o! Ai toate șansele să meargă bine și să te bucuri de sprijinul celorlalți, de entuziasmul lor. Nu există bune maniere sau planul perfect, există doar cel care ți se potrivește cel mai bine ție.