Copiii care vorbesc singuri sunt mai creativi și își dezvoltă astfel limbajul

În primul rând, părinții ar trebui să dea dovadă de multă răbdare, mai ales că, până în jurul vârstei de 10 ani, chiar şi pentru 50% din replicile copiilor pot fi în conversaţiile pe care le au cu propria persoană. Dacă ești însă îngrijorată în privința acestui obicei al copilului și te întrebi dacă este un comportament normal sau o formă a unui dezechilibru interior/ întârziere în dezvoltare, s-ar putea să găsești câteva răspunsuri utile în articolul de față.

Conversațiile copiilor pot fi de mai multe feluri. Există cazuri în care copilul vorbeşte cu el însuşi, adresându-se la persoana a 3 a sau cazuri în care copilul are dialoguri sau monologuri imaginare cu alte persoane. În primă fază, copilul poate să vorbească singur ca şi răspuns la ceva ce are loc deja, iar ulterior să creeze diverse situații, să aibă discuții ipotetice şi să plănuiască dialogurile.

Ca şi adult, ți s-a întâmplat probabil destul de des să ai discuții „tu cu tine", foarte mulți psihologi chiar recomandând asta. Diferența este că, la adulți, această practică se numeşte introspecție şi nu are loc public, nu este exteriorizată, pe când copiii verbalizează aceste gânduri. De asemenea, în anumite situații stresante, de conflict, probabil că ai avut dialoguri imaginare, în care fie plănuiai ce urma să-i spui cuiva, fie aveai o conversație după ce ai interacționat în realitate cu persoana respectivă, din dorința de a scăpa de anumite frustrări, de a spune lucruri pe care nu ai avut ocazia să i le spui față în față. 

De ce vorbesc copiii singuri?

Psihologii sunt de părere că a vorbi singur reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima sentimentele, de a înțelege mai bine mediul înconjurător, de a-şi dezvolta limbajul şi capacitatea de adaptare şi autocontrol. Copiii găsesc foarte uşor variante prin care să reacționeze la diverse lucruri. Dacă sunt energici, vor avea nevoie de multă activitate fizică, pentru a funcționa normal, dacă sunt vizuali îşi vor decora camera, caietele, iar dacă au nevoie să audă lucruri, atunci vor avea discuții chiar şi cu ei înşişi. Pentru că cei mai mulți copii sunt energici şi vizuali, atunci când un copil are nevoi de tip auditiv, poate fi considerat un copil cu probleme. 

În ciuda acestor preconcepții, se pare că acei copii care vorbesc singuri se dovedesc a fi mai creativi, cu o capacitate mai mare de a asimila informații, chiar dacă în colectiv acest obicei nu este încurajat. Copiii, în special atunci când este vorba despre şcoală, au tendinţa de a vorbi singuri, tocmai pentru a înlocui lipsa prezenței unui adult care obişnuieşte să-l îndrume. 

Vârsta la care această activitate devine foarte evidentă este cea de 4 ani, iar până la vârsta de 8 ani, cei mai mulți copii renunță la a mai vorbi singuri. În cazul copiilor care au o problemă cu disciplina, mulți terapeuți chiar asta îi sfătuiesc să facă, să aibă un dialog interior prin care să învețe autocontrolul, gestionarea emoțiilor, de orice natură ar fi ele. 

Legătura dintre copiii care vorbesc singuri şi cei care suferă de ADHD

Multor copii cu ADHD le place să vorbească, mai ales despre lucruri care îi pasionează, iar asta nu este ceva rău. Devine o problemă atunci când vorbesc fără oprire, spunând lucruri nepotrivite în momente nepotrivite. Pot începe să vorbească din senin, pot întrerupe conversațiile celorlalți sau pot spune primul lucru care le trece prin cap. Lipsa autocontrolului îi face să le fie greu să se gândească înainte să spună ceva. De asemenea, dacă sunt foarte entuziasmați de ceva, chiar nu se pot abține sau pot avea sentimentul că dacă nu spun imediat ceea ce gândesc, îşi vor pierde ideea. A vorbi este un mod de a-şi pune în ordine gândurile, de a nu le lăsa să-i copleşească. 

Un alt aspect important de care trebuie să țină cont părinții este cum vorbeşte copilul singur, nu doar dacă vorbeşte singur. În cazul în care îl surprinzi având dialoguri cu sine, în care se pedepseşte pentru ceva, în care reiese că ar avea o stimă de sine scăzută sau pur şi simplu pare ceva distructiv, atunci este cazul să discuți cu el. În cazul în care copilul este senin şi se simte bine atunci când vorbeşte singur, de cele mai multe ori nu este un motiv de îngrijorare. 

Dacă acum 20-30 de ani, părinții îşi făceau griji mult mai puține, pentru că nu exista informație şi cultură în acest sens, acum părinții sunt mult mai conştienți de riscurile care există, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.