Michelle Obama: Mărturisiri dureroase despre pierderi de sarcini, fertilizări in vitro şi crize în cuplu

În volu­mul Povestea mea/Becoming, scris într-un stil fermecător şi lansat recent la nivel mondial, Michelle Obama face o cronică a experienţelor sale, pornind de la copilăria trăită în Chicago, trecând prin anii în care a trebuit să îmbine responsabilităţile de mamă cu cele profesi­onale şi ajungând la anii petrecuţi la cea mai vestită adresă din lume.

Şi nu te-ai aştepta de la o fostă Primă Doamnă la atât de multă sinceritate şi luciditate, la descrieri în deta­liu şi evocări atât de vii şi intime. Iar Michelle chiar nu conteneşte să surprindă şi să inspire, deopotrivă, făcând cele mai neaşteptate măr­turisiri despre dificultăţile prin care au trecut ea şi soţul ei, fostul preşedinte Barack Oba­ma, de-a lungul celor 26 de ani de mariaj. Şi, din câte se pare, primele obstacole au apărut chiar după nunta lor.

„Ce se întâmplă când un individualist iu­bitor de singurătate se însoară cu o femeie de familie, căreia nu îi place deloc singu­rătatea?“, se întreabă ea, amintindu-şi cum proaspătul ei soţ a luat avionul spre Bali şi a stat cinci săptămâni singur, lucrând la cartea lui, Dreams from My Father/Visuri de la tatăl meu.

„Eu am rămas acasă, pe Euclid Avenue, locuind la etaj, deasupra apartamentului ma­mei, într-o altă iarnă grea ce se aşternea peste Chicago, ocupându-mi timpul cu întâlniri cu prietenii şi cu seri de gimnastică la sală. (...) Îmi lipsea teribil Barack, dar încercam să-mi explic situaţia raţional, spunându-mi că, deşi eram proaspăt căsătoriţi, această separare era cea mai bună soluţie pentru problema pe care o aveam de depăşit.“

Interesant este însă cum îşi explica tânăra Michelle impunerea acestei distanţe:

„Poate că voia chiar să-mi facă un bine, încercând să ţină acest haos departe de mine. Mă măritasem cu cineva care gândea nonconformist, trebuia să-mi reamintesc asta. El îşi rezolva treburile în modul care i se părea lui cel mai rezonabil şi mai eficient, chiar dacă din exterior părea doar o vacanţă la mare – o lună de miere cu el însuşi (nu puteam să nu mă gândesc la asta, în clipele de singurătate) după luna de miere cu mine.“

Tot atunci, tânăra doamnă Obama resim­ţea din plin şi dificultăţile financiare, deşi îşi pusese speranţa în jobul de director executiv la Public Allies, o companie ce recruta tineri cărora le oferea îndrumare, pentru a-i plasa apoi în poziţii de începători în companii de stat şi agenţii publice.

„Iniţial, mi s-a oferit un salariu atât de mic, cu atât de mult sub ceea ce câştigam lucrând pentru primăria din Chi­cago, ceea ce era deja jumătate din cât câşti­gasem ca avocat, încât efectiv nu mi-am putut permite să spun da. (...) Trebuia să-mi nego­ciez admiterea şi să cer exact salariul de care aveam nevoie. Pur şi simplu, nu puteam să fiu intimidată sau stânjenită de nevoile mele. Încă mai aveam de plătit cam 600 de dolari în fiecare lună la împrumutul de studii, peste cheltuielile mele obişnuite, şi eram căsătorită cu un bărbat care avea de plătit propriile lui împrumuturi pentru facultatea de Drept.“

Peste toate aceste strădanii de a ajunge la un echilibru financiar şi la un anumit standard profesional, vestea că mama lui Barack sufe­rea de cancer preocupa intens tânăra familie.

„Ann fusese diagnosticată cu cancer ovarian şi se mutase de la Djakarta în Honolulu, pentru tratament. Din câte ştiam noi, primea îngrijire medicală şi chimioterapia părea să funcţione­ze, iar Barack se ducea des în vizită la ea. Dar diagnosticul venise târziu, cancerul era avan­sat şi era greu de ştiut ce avea să se întâmple. Ştiam că asta îl frământa pe Barack...”

La fel de mult, tânărul avocat avea ambiţii politice. Nu voia să rămână doar jurist/pro­fesor/scriitor, ci visa să fie membru al Sena­tului, mai ales că se ivise ocazia să ocupe un loc rămas vacant. Ce părere avea soţia lui?

„Nu mi se părea o idee grozavă să candideze. După părerea mea, era prea onest, avea prea multe planuri îndrăzneţe ca să reziste într-o atmo­sferă de ranchiună făţişă şi de conflicte dure. (...) Sinceră să fiu, eram convinsă că aveau să-l mănânce de viu. Dar dacă Barack credea că putea avea un cuvânt de spus în politică, cine eram eu să-i stau în cale? (...) Era un om bun care voia să influenţeze lumea şi, cu tot scepticismul meu, a decis că era cea mai bună modalitate de-a merge înainte.“

Din păcate, mama lui Barack a murit în Ho­nolulu, la puţin timp după ce el şi-a anunţat candidatura. Şi, din cauza deteriorării rapide a stării ei, tânărul politician n-a mai apucat să-şi ia rămas bun de la ea. N-a avut însă timp să-şi jelească mama, pentru că Senatul era în sesiune. Ceea ce, pentru Michelle, însemna să aibă din nou un mariaj la distanţă.

„Eram despărţiţi o bună parte de săptămână. Barack pleca luni noaptea cu maşina şi conducea pa­tru ore până în Springfield, unde se caza la un hotel ieftin în care stăteau mulţi dintre ceilalţi senatori, până joi seara, când se întorcea aca­să târziu.“

Dar ceea ce rămăsese neschimbat între ei doi era cina de vineri seara, la resta­urantul Zinfandel din centrul Chicago-ului.

„Inima îmi tresărea de fiecare dată când îl ve­deam intrând pe uşă şi întinzându-i paltonul recepţionerei, înainte să-şi facă drum spre masa noastră, zâmbindu-mi. Mă săruta şi apoi îşi scotea sacoul, pe care îl aşeza pe spătarul scaunului. Soţul meu. Rutina mă liniştea. Co­mandam acelaşi lucru aproape în fiecare vi­neri – friptură înăbuşită, cu varză de Bruxelles şi piure de cartofi – iar, când venea mâncarea, savuram totul până la ultima bucăţică.“

Dar, deşi admite că „aceea a fost o epocă de aur pentru noi, datorită echilibrului din căsnicia noastră, când fiecare avea ţelul lui“, Michelle resimţea un gol, cel mai mare gol pe care îl poate simţi o tânără femeie căsătorită: lipsa copiilor.

„Se pare că nici măcar doi oa­meni de carieră dedicaţi, cu o dragoste pro­fundă şi cu o etică desăvârşită în muncă nu pot să facă un copil când vor ei. Fertilitatea nu este ceva ce se poate câştiga. Pentru mine şi Barack, aceasta a fost o surpriză şi, totoda­tă, o dezamăgire. O vreme, mi-am spus că era doar o problemă de timp, ca efect al venirilor şi plecărilor lui Barack la Springfield. Încercă­rile noastre nu se făceau după importantele semnale hormonale din fiecare lună, ci, mai degrabă, după programul legislativului din Il­linois. Mă gândeam că această problemă era una pe care puteam încerca să o rezolvăm. Dar eforturile noastre nu au funcţionat, chiar dacă Barack gonea pe autostrada interstatală după câte o şedinţă târzie, ca să nu rateze pe­rioada mea de ovulaţie.“

Într-un final, Michelle a rămas însărcinată, dar bucuria lor n-a ţinut decât câteva săptă­mâni. 

„Am pierdut sarcina, ceea ce m-a făcut să mă simt rău fizic, distrugând orice urmă de optimism. Când vedeam pe stradă femei cu copii, simţeam mai întâi o dorinţă, urmată de o senzaţie bruscă şi dureroasă de neputinţă.“

Mărturisindu-şi experienţa unor prietene, una dintre ele a îndrumat-o să meargă la un medic specializat în probleme de fertilitate. La analize, nu părea să fie vorba despre o pro­blemă medicală, motiv pentru care doctorul i-a prescris un medicament care stimula pro­ducţia de ovule. Dar când nici asta n-a funcţi­onat, a sugerat fertilizarea in vitro. Fix într-o perioadă în care Michelle era din nou singu­ră...

„Când s-au încheiat procedurile medicale preliminare, legislativul şi-a reluat activitatea, acaparându-l pe soţul meu cel drăguţ şi atent şi lăsându-mă singură, în cea mai mare parte a timpului, să-mi rezolv problemele cu sis­temul reproducător. Asta presupunea să-mi fac zilnic o serie de injecţii, vreme de câteva săptămâni. (...) Îmi doream o familie, Barack îşi dorea şi el o familie, aşa că acum eram sin­gură în baia apartamentului nostru, încercând să-mi fac curaj să-mi înfig seringa în coapsă. Acela a fost, probabil, momentul în care am simţit o primă undă de resentiment faţă de politică şi de devotamentul de nezdruncinat al lui Barack faţă de muncă. Sau poate că doar simţeam acut povara de-a fi femeie.“

Totuşi, nici soţul ei nu era chiar indiferent la strădaniile ei, dar ea simţea că sacrificiile ei erau mult mai mari:

„Citea tot ce găsea despre fertilizarea in vitro şi îmi vorbea toată noap­tea despre asta, dar singura lui datorie reală era să treacă pe la clinică şi să furnizeze nişte spermă. Iar apoi, dacă voia, putea să se ducă să bea un Martini“.

Din fericire, după opt săptămâni de trata­ment chinuitor, Michelle auzea la un consult medical primele bătăi de inimă ale pruncului ce creştea deja în ea.

„Eram însărcinată. Era adevărat! Era privilegiul meu, darul de-a fi femeie. Simţeam o fericire care mă făcea să radiez.“ Iar, pe 4 iulie 1998, avea să se întâmple marea întâlnire cu prima ei născută, Malia Ann Obama, „unul dintre cei mai frumoşi bebeluşi care s-au născut vreodată“.

Sursa: okmagazine.ro