Coșmarul unei tinere mămici care a trecut prin depresie postnatală. Cum s-a tratat

Se simțea o femeie fericită, avea un soț iubitor, casă, masă și își doreau ambii un copil. Au planificat sarcina, care a decurs fără complicații, însă totul s-a schimbat radical după naștere, când tânăra mămică s-a confruntat cu depresia postnatală.

Este istoria Anei-Maria, care a relatat, într-un monolog la Dorin Galben, cum a ajuns să-și urască fetița și cum a reușit să se trateze, după o lungă perioadă în care credea că nu mai are salvare, transmite shok.md.

„Timp de 2 ani am suferit de depresie postnatală, perioadă în care nu mi-am iubit copilul și nu am și nu am vrut să trăiesc lângă ea”, astfel și-a început povestea Ana-Maria, o tânără de 24 de ani, din Chișinău.

„În familie nu am văzut niciodată violență”

Tânăra a relatat că provine dintr-o familie bună, în care a dominat liniștea și pacea: „Am fost educată de mămica profesoara, care a încercat să-mi ofere o educație corectă. În familie nu am văzut niciodată violență, am un tată pașnic, liniștit, iubitor, care m-a învățat principiile de viață și că bunătatea triumfează tot timpul. Am fost una în familie, cea mai iubită, cea mai răsfățată, cea mai dorită și ținută pe palme de toți”.

Ana-Maria spune că a visat mereu să aibă măcar 5 copii: „Să fie gălăgie în casă, să nu fie cum a fost în copilăria mea”.

„După nuntă ne gândeam că ar fi bine să avem un copil, ne era trist în doi”

Tânăra își știa soțul încă de când era mică, dar atunci nu se simțea atrasă de el: „Când ne-am maturizat am înțeles că noi suntem unul pentru altul. Din prima zi vorbeam despre familie. Am venit în Chișinău, ne-am logodit, apoi a urmat pregătirea de nuntă. A fost frumos, iar după nuntă ne gândeam că ar fi bine să avem un copil, ne era trist în doi. După studii a început să lucreze și venea seara târziu acasă”.

Au planificat sarcina: „Am mers la medic, am făcut analizele de rigoare, ca să prevenim complicațiile. Ne-am planificat să nasc în perioada de vară, după ce iau diploma de licență, ca să nu alerg cu copilul mic la examene”.

„Eu nu știu ce e toxicoză, ce sunt problemele în sarcină. A fost totul ușor”

Sarcina a decurs ușor. „Eu nu știu ce e toxicoză, ce sunt problemele în sarcină. A fost totul cât se poate de ușor. Nici mie nu îmi venea a crede, până la asta mai aveam probleme de sănătate. A început perioada Covid, un pic stresant, dar totuși, eram pozitivă. Am susținut teza de licență pe 10 și deja așteptam să nasc și să mă bucur de copil”, a relatat Ana-Maria.

Cuplul a decis că nașterea va avea loc la un spital privat. „Am fost înconjurată de grija medicilor, am avut o naștere foarte ușoară, deloc traumatizantă. Am născut repede, nu știu dacă a durat 5 minute. Am născut fără rupturi, complicații, o fetiță de 2,4 kg, cu nota Apgar 10 (n.r. Scorul Apgar – un sistem standard de evaluare clinică rapidă a nou-născutului imediat după naștere – la 1 minut, respectiv la 5 minute).

„Parcă mă uitam la un copil străin. Am simțit că parcă din cauza ei sunt problemele”

Și-a dat seama că ceva nu este în regulă imediat după naștere: „Parcă mă uitam la un copil străin. După naștere medicul m-a anunțat că am Covid. Nu aveam simptome, atunci am simțit pentru prima dată un stres până la genunchi, nu simțeam picioarele. Mă temeam pentru fetiță, ce să fac cu un copil de 2 zile, dacă se îmbolnăvește. Două nopți nu am dormit deloc. Mi-au spus că posibil să mă separe de fată, atunci am simțit că parcă din cauza ei sunt problemele și cumva s-a făcut o ruptură între noi, din frica să nu îi fac rău”.

„Nu puteam râmâne singură cu ea acasă, nu mă puteam apropia de geam”

Ana-Maria și-a chemat mama să o ajute: „Ea a făcut prima baie a fetiței. Eu o lăsam pe pat și nu voiam să mă apropii, decât atunci când o alăptam, mă simțeam datoare. Simțeam o marionetă care e alături de mine, nu simțeam dragoste, liniște. Vedeam cum soțul, mămica se joacă cu ea, o sărută, eu nu simțeam necesitatea să o iau, să o cuprind. Dacă eram singură cu ea, o schimbam, o alăptam, nu am neglijat-o, dar simțeam că o fac doar din necesitate”.

I-a mărturisit mamei sale că nu își iubește copilul, iar ea, la rândul, său, a încercat să o liniștească: „Poate instinctul matern va veni un pic mai târziu, mai rabdă un pic. Și eu am avut așa stări, îmi era frică să te cresc…”

Mama Anei-Maria avea grijă de nepoată de parcă ar fi fost copilul ei. „La început credeam că e un soi de lene, faptul că eu încă nu m-am adaptat cu copilul. Au trecut primele 3 luni și mie îmi era și mai frică, nu puteam râmâne singură cu ea acasă, nu mă puteam apropia de geam, parcă mă temeam, nu vroiam să văd lumea, nu vroiam să mă plimb”.

„Nu aveam răbdare să-i ascult plânsul, pur și simplu o uram”

Ana-Maria își amintește că nu își putea asculta copilul cum plânge: „Nu voiam să o liniștesc deloc. Îi spuneam soțului: sau o iei, sau o trântesc în pământ. Nu aveam răbdare deloc să-i ascult plânsul, parcă îmi strângea capul din toate părțile, pur și simplu o uram. Eram foarte iritată pur și simplu de prezența ei, iar ea simțea asta. Ea cu mine nu zâmbea, nu se juca, pur și simplu era în casă. Nu interacționam deloc cu ea și nici ea nu mă forța. Cum venea soțul acasă, era cu totul alt copil, zâmbea, bătea din palme, chiuia. Îi spuneam mamei că ea mă urăște și eu o urăsc”.

„În ochii soțului citeam o neîncredere în ziua de mâine”

Soțul o susținea și el foarte mult, deși nu înțelegea ce se petrece. „Venea de la serviciu, avea grijă de fetiță, se juca cu ea, o adormea, iar dimineața, pleca iar la lucru. Eu îi spuneam că vine în schimbul 2, după 11 ore de lucru în picioare. Noaptea mă ghiontea, eu o hrăneam și i-o dădeam înapoi, nu puteam să rezist cu ea noaptea. Nu-mi zicea nimic, cu toate că în ochii lui, citeam o neîncredere în ziua de mâine. Nu știa cum să se comporte și ce să-mi mai spună sau ce să facă. Când ea plângea foarte tare, eu o sunam pe mama, nu știam ce să fac. Scutul și salvarea mea era mama”.

„Mă uitam la fetiță și ziceam: Ce bine ar fi să nu respire”

„Teoretic înțelegeam că am o depresie, dar nu voiam să accept asta. Încercam toate metodele de pe internet: meditație, muzică de liniștire, lumânări cu aromă, băi cu sare de mare. Nu m-am așteptat niciodată ca atunci când totul e bine, lucrurile să ia o întorsătură inversă. Credeam că femeile au depresie din cauza că soțul nu le ajută, nu le încurajează, nu le susține”, a relatat Ana-Maria.

„Erau nopți în care ea adormea foarte greu, puteam să o legănăm și 2 ore. După ce adormea mă culcam și spuneam că nu vreau să mă trezesc mâine, tare ar fi bine dacă aș adormi și mâine nu ar mai veni. Sau invers, mă uitam la fetiță și ziceam: Ce bine ar fi să nu respire. Mă apropiam, vedeam că respiră și ziceam: Doamne, cât sunt de proastă. Oamenii se chinuie ani de zile să facă un copil, alte familii se chinuie cu copii bolnavi, iar eu am un copil sănătos și nu îl iubesc”, a mai povestit tânăra mămică.

Au urmat atacurile de panică: „Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare”

Ana-Maria ezita să se adreseze unui psihoterapeut, până în momentul în care a avut primul atac de panică. Au urmat și altele, iar asta a făcut-o să apeleze la specialist.

Cum a reușit să iasă din depresie și cât timp i-a luat pentru a reveni la o viață obișnuită, în care a început să-și accepte și iubească fetița aflați din monologul de mai jos: