Liniştea şi calmul înşelător al înecului sau cum mor copiii lângă părinţi

În mai mult de jumătate din cazurile de deces prin înec la copii, părinţii sunt la câţiva metri distanţă, fără să aibă idee că victima moare lângă ei. Şi asta pentru că nu ştiu la ce să se uite, conduşi de prejudecată că înecul este violent, gălăgios şi evident. Odată ce se dă startul sezonului cald, numărul dramelor creşte semnificativ, în special în zonele de litoral. Autorul Mario Vittone a sesizat cauza principală a accidentelor tragice de acest fel şi a semnalat toate greşelile pe care oamenii le fac, începând de la prejudecata despre cum arată înecul. 

„Noul salvamar a sărit de pe ponton direct în apă, îmbrăcat fiind. Avea privirea aţintită direct către victimă şi înota către un cuplu care se afla în raza lui. «Cred că are impresia că te îneci», îi spune soţul soţiei sale. Cei doi se stropiseră şi se jucaseră în apă, ţipând, iar acum stăteau într-un loc în care apa le ajungea până la bărbie. «Suntem bine, ce naiba face?», se miră soţia, uitându-se la salvamarul care înota direct către ei cu viteză. «Suntem bine», ţipă soţul către salvamar, încercând să-l oprească din demersul său, moment în care acesta i-a răspuns «Mişcă!», înotând printre cei doi. La nici trei metri de cei doi soţi se îneca fiica cuplului. Scoasă la suprafaţă, micuţa a izbucnit în plâns şi şi-a strigat tatăl”, scrie Mario Vittone, autor specializat pe probleme legate de înec.

Cum a ştiut salvamarul, aflat la 20 de metri de copil, când tatăl nu şi-a dat seama, înotând chiar lângă fetiţă? Pentru că înecul nu este violent, nu este strigătul după ajutor la care oamenii se aşteaptă. Salvamarul este instruit să detecteze semnalele de alarmă, cu totul altele decât cele pe care le ştiu majoritatea oamenilor. Anii de experienţă îi învaţă pe salvamari cum încep astfel de tragedii, în timp ce părinţii văd la televizor cu totul altceva.

„Dacă îţi petreci timp în sau pe lângă apă, atunci ar trebui să ştii după ce să te uiţi. Până în momentul în care fetiţa nu a strigat după tată, odată salvată, ea nu a spus niciun cuvânt, nu a cerut ajutor. Pentru că nu avea cum. Iar majoritatea nu ştie asta. Înecul este înşelător de liniştit. Fluturarea mâinilor, stropirea şi strigarea după ajutor în mod dramatic, aşa cum vedem la televizor, este rar întâlnită în realitate”, scrie Vittone, în încercarea de a mări gradul de conştientizare al riscului care planează asupra tuturor. 

Gurile oamenilor care se îneacă se scufundă alternativ şi reapar la suprafaţa apei. Nu stau îndeajuns de mult la suprafaţa pentru a expira, inspira şi striga după ajutor. Tot ce apucă să facă este să respire, până încep să se scufunde la loc. 

Oamenii care se îneacă nu pot face cu mâna pentru a semnala că au nevoie de ajutor. Instinctul îi obligă să-şi întindă braţele lateral şi să apese pe suprafaţa apei, ceea ce permite corpului să se ridice la suprafaţă îndeajuns cât să respire pe gură. 

În timpul răspunsului instinctiv la înot, oamenii nu-şi pot controla voluntar mişcările braţelor. Fiziologic, oamenii care se îneacă şi care se luptă să rămână la suprafaţa apei nu pot opri înecul în timpul în care realizează mişcări voluntare care să semnaleze că au nevoie de ajutor. „Dacă nu este salvat la timp, omul care se îneacă poate rămâne la suprafaţa între 20 şi 60 de secunde”, spune Pia. 

Acest lucru nu înseamnă că o persoană care ţipă şi face valuri în jurul ei nu are nevoie de ajutor, ci doar că experimentează stresul acvatic şi nu înecul. Acesta nu durează mult, dar, spre deosebire de înec, victimele participă la salvarea lor. 

Semnele care anunţă înecul: capul ţinut în apă, cu gura la nivelul apei; capul ţinut într-o parte, cu gura deschisă; ochii sticloşi, incapabili să se concentreze; ochi închişi; păr peste frunte sau ochi; nefolosirea picioarelor pe verticală; hiperventilaţie şi gâfâială; încercarea de a înota într-o direcţie anume, dar fără progres; încercarea de a se întoarce pe spate; pare că urcă o scară invizibilă.   

„Dacă totul pare OK, nu fi sigur. Cel mai comun indicator că cineva se îneacă este faptul că nu arată ca şi cum s-ar îneca. Ar putea arăta ca şi cum încearcă apa. O cale să fii sigur este să întrebi dacă este bine. Dacă primeşte răspuns, înseamnă că sunt bine. Dacă nu, ai mai puţin de 30 de secunde să faci ceva. Iar părinţii trebuie să mai ţină cont de un aspect: copiii care se joacă în apă sunt gălăgioşi. Când se face linişte, află de ce”, este sfatul final al lui Mario Vittone. 

Sursa