Povestea unui tată despre educația copilului. Sau cum dezveți un copil să deseneze pe tapete

Povestea unui tată despre educația copilului. Sau cum dezveți un copil să deseneze pe tapete

0
//
12.12.2014

Poți oare să educi un copil, fără a-i interzice ceva? Bloggerul gravitrap prin propriul exemplu demonstrează, că acest lucru este posibil. Povestea lui poate inspira orice părinte, chiar și a celui mai obraznic copil. 

Povestea unui tată despre educația copilului. Sau cum dezveți un copil să deseneze pe tapete

Fetiței mele, încă din scutece i se permite TOTUL!. Însă...cu condiția, că ea singură poate răspunde pentru consecințele acțiunilor sale. 

- Tată, pot să ating tigaia? 

- Poți, însă trebuie să știi: tigaia este fierbinte – o să te doară! 

La acel moment, când fetița a învățat să vorbească, ea înțelegea ce înseamnă te doare –și nu a încercat să o atingă. L-a crezut pe cuvânt pe tata și repede s-a concentrat atenția asupra jucăriilor. Eu pe neobservate, am răsuflat liniștit. 

-  Tata, dar se poate să desenez pe perete? 

- Se poate, doar că după aceasta, împreună vom încleia tapete noi. 

Hmm, ce înseamnă durere, ea știe, ce înseamnă să încleind tapete, încă nu, de aceea urmează o întrebare logică? 

- Tată, dar să încleind tapete este dureros? 

- Nu, nu este dureros, tu însă vei obosi foarte tare. Te vei plictisi repede, vei cere să ieșim la plimbare, eu însă nu îți voi permite. Tu vei vrea să te joci, eu însă nu îți voi permite. Tu nu vei privi televizorul, nu te vei juca la computer și așa până când nu vom schimba tapetele în odaie. 

- Tată, dar mult timp durează să schimbi tapetele? 

- Cred, că până seara ne vom isprăvi, dacă vom începe de dimineață. 

- Taaaată! Dar la grădiniță ne-au spus, că nu se poate de desenat pe tapete....Nici într-un caz. 

- Dar de ce nu se poate? 

- Nouă ne-au spus că nu se poate. Nu se poate și atât! 

- Desenează, dacă vrei...Însă după aceasta ne vom apuca de încleiat tapetele. 

Se pare că curiozitatea a învins - și-a dorit să guste din greutăți. Și a început... 

Stau și urmăresc dintr-o parte. De la început mișcări ne încrezute, cu priviri în partea tatălui pentru a vedea reacția – nici o reacție și mă strădui să nu ne întâlnim cu privirile. După care, mișcări mai încrezute pe cât se poate. Mișcările sunt bruște, scurte, de parcă nu ar desena un copil, ci un cazac luptă. Toată seara, copilul meu distrugea vopselele, cariocile și plastilina. În special, nu au avut noroc cariocile: din câteva mișcări, carioca strânsă în mânuță era defectată, 4 în general s-au rupt! În scurt timp și periile au devenit de prisos. Vopselele din tuburi erau scurse direct pe perete și întinse cu pălmuțele. Tubul semi pustiu era aruncat pe podea, la cariocile rupte. A fost murdărită fața și mâinile, ciorapii și rochița. În sfârșit, când creativitatea a secat, ci mai corect fie spus s-a terminat materia primă pentru crearea unei capodopere pe perete, eu am decis să o privesc pe fiica mea în ochi. 

Ah nu,numai nu asta! Ochișorii îi sclipeau năstrușnic, iar pe față era scrisă satisfacția de la permisiunea de a face orice! Într-un moment mi s-a făcut frică cu adevărat. Fiica mea a observat acest lucru și s-a speriat. 

- Tăticule, nu mă certa, doar singur mi-ai permis! 

- Corect, ți-am permis…Însă după cum am mai spus, mâine vom încleia tapete. 

Un copil de cinci ani nu înțelege ce face, sau eu, un bărbat matur nu înțeleg ceva, dacă am permis acest lucru?! Sunt măcinat de îndoieli – undeva eu nu am dreptate. Însă dacă lucrul a fost făcut – nu este cale de întoarcere. La o parte cu emoțiile! Mâine, totul va fi mâine: conștientizarea volumului prejudiciului adus, și remușcările, și munca mea și a fiicei mele. 

Îmi strâng toată voința, o iau de mânuță. În așa fel ambii am ajuns în baie, cu singura dorință de a ne spăla cumva. 

- Tăticule, se poate eu să nu mă spăl, ci chiar așa să mă duc la culcare? 

- Se poate, dar mama, când va veni de la serviciu, mă va certa foarte tare – nu mi-aș dori acest lucru. 

- Tăticule, eu te iubesc foarte mult, și mă voi spăla foarte bine pe mâini – mămica nu te va certa. 

- Mulțumesc, fiico (respir ușor) 

O culc în pătuț - pe pereți nu mă uit, pentru a nu-mi ieși din fire. Scârțâind din dinți, formez numărul de telefon al prietenului, pe care îl anunț că în acest week-end nu voi fi la antrenamente din motive familiale. 

A doua zi de dimineață , intru în odaia fiicei. Șede pe pat cu o privire stranie. Nu înțeleg, ce este mai mult – frică sau curiozitate! Ea așteaptă în anticiparea necunoscutului. Ea își dă seama – acum se va întâmpla ceva mai mult decât o simplă joacă. 

Ne îmbrăcăm, mergem la magazinul de materiale de construcții să alegem tapete noi. Copilul este nespus de încântat, se pare că pedeapsa tatei îi place la nebunie. Am cumpărat clei pentru tapete, spatulă de cauciuc și toate cele necesare. Tapetele le duc singur, punga cu obiecte mai mărunte este târâtă de fiică. Anume o tărie, pentru că nu are puteri. Două kilograme pentru o fetiță, care merge la grădiniță - este prea mult. Tatăl este de neînduplecat: ”Cară, cară....ai făcut pozna, acum răspunde pentru consecințe”. 

Tărie și suspină - știe, că lacrimile ajută doar în cazul mamei. Tatăl este dur în metodele sale de educație, iar lacrimile vor afecta și mai mult situația dificilă. 

Așa am ajuns până la mașină. 

- Tăticule, scumpule, ajută-mă să arunc punga în portbagaj – nu o pot ridica. 

- Nu, singură arunc-o! 

- Tăticule, dar nu o voi putea ridica (ochii sunt plini de lacrimi). 

- Uite în ea – într-o pungă grea sunt multe obiecte ușoare. Scoate-le câte unul și aruncă-le în portbagaj. 

Scoate câte un obiect și îl pune în portbagaj. Se uită chiorâș la mine – tata este dușmanul №1. 

Ne apropiem de casă - și brusc…o isterie: 

- Tăticule, scumpule, nu mă impune să duc această pungă acasă -nu voi reuși! 

- Nimeni nu te impune să cari o pungă mare. Poftim două pungi mai mici, pune obiectele în ele, una o vei duce, și vei reveni după cealaltă. 

Mi se rupe inima. Noi nici nu am început, dar ea deja a înțeles, ccă este un adevărat chin să încleind tapete. Încerc să o susțin moral, pe mine sau pe ea... 

Nu-ți fie frică fiico, tu la mine ești un adevărat erou! Eu sunt alături, dacă va fi foarte greu – te voi ajuta. 

Materialele de construcție sunt acasă. Ne odihnim, luăm prânzul - mâncarea mamei ca de obicei este cea mai gustoasă. 

- Ei cei fiico, începem? – Văd o luptă dintre frică și curiozitate. 

Mama ne dă niște cearșafuri vechi, pentru a proteja mobilierul, fiica participă activ la proces. Ascultă cu atenție instrucțiunile mamei, cum să dizolve cleiul în apă caldă, cum să-l ungă pe tapete. Pe unde poți umbla, și pe unde nu. Ce trebuie să faci cu bucățile vechi de tapete , etc.. 

După ce am mers de vreo patru ori împreună până la tomberoanele cu gunoi, fiica mea se așează pe dușumea. 

- Tăticule, mămico, haideți să ne odihnim – eu am obosit foarte tare. 

- Bine, facem o pauză. 

- Dar se poate în pauză să privesc desene animate? 

- Se poate, însă doar după ce vom încleia tapetele. Iar acum așează-te pe genunchii mei, vom citi o carte. 

Se așează, ascultă. La ce se gândește nu se știe, însă evident că se gândește la ceva și foarte insistent. 

- Gata, pauza s-a terminat, trebuie să continuăm reparația – spun eu. 

Fiica se ridică și merge după mine în odaia cu tapetele pe care le urăște. 

- Tăticule, mămico, iertați-mă vă rog, eu niciodată nu voi mai desena! Niciodată, niciodată! 

- Noi demult te-am iertat, tapetele însă trebuie încleiate până la sfârșit. Ajută-ne, doar tu le-ai murdărit. Da, și păstrează-le pe cele noi, în caz contrar va trebui să încleiem altele. 

Tristețea din ochii copilului meu mă omoară. Sufletul mi se rupe. Soția se întoarce cu spatele, nu poate privi toate acestea, plânge pe ascuns. Mă urăsc pentru ceea ce fac. Ah, cât de tare îmi doresc să las totul, să-mi îmbrățișez fiica și să-i cer iertare. Mă oprește un singur lucru - țipetele domnițelor bete din curte pe care le aud în fiecare seară, și care stau cuo sticlă de bere într-o mîină și o țigară în alta. 

Niște fete drăguțe, pe care așa nimeni și nu le-a educat: nici părinții, nici școala.  

Nu cunosc viitorul. Nu știu, cum va crește fiica mea. Știu doar,că eu sunt obligat să o învăț să ia decizii echilibrate și să-și asume consecințele pentru propriile acțiuni. 

Fiica ia peria, unge cleiul, eu o ajut. Mamei îi dăm colile de tapete, ea de pe taburet le încleie. Netezim împreună cu fiica tapetele, eu cu o spatulă mai mare, fiica cu o spatulă mai mică. Aceleași acțiuni le repetăm cu celelalte tapete. Demontez cutia ușii - și ea află mirată ce înseamnă spuma pentru montaj. 

- Tată, pot să ating spuma. 

- Se poate. 

- Dar ce va fi dacă o voi atinge? 

- Nu-ți fie frică, nimic nu se va întâmpla. – Nu atinge, ascunde mîinuțele la spate. Se pare, că aventurile i-au fost suficiente pentru ziua de azi. 

Am tăiat bucățile de prisos ale tapetelor de la ușă. Fuge iarăși la tomberoanele cu gunoi. Refuzul nu se acceptă – locul de lucru trebuie menținut în curățenie. Până aleargă, pun la loc cutia de la ușă – doar nu o să-i dau copilului ciocanul și cuiele. Soția se uită în patru ochi de la balcon – urmărește să nu i se întâmple copilului nimic. Curtea noastră, slavă Domnului este liniștită, iar afară încă e ziuă. 

Netezim ultima coală de tapet, verificăm su nu fie pe undeva bule de aer. Ochii ascuțiți ai fiicei sunt foarte utili la această etapă. În sfârșit,totul este terminat. O ajută pe mama să șteargă dușumeaua, eu amplasez la loc mobilierul mișcat pe centrul odăii. Ura, lucrul s-a făcut! 

În liniște, aproape în tăcere luăm cina, după care facem duș și ne culcăm (nici 8 seara nu era) 

- Fiico, dar cum rămâne cu desenele animate: 

- Nu, eu am obosit....Cît de dificilă este viața asta! – conchide fiica, cască și adoarme. 

Tatăl rămas portret de cuvintele rostite de fiica sa, încă mult timp o va privi pe copila lui care doarme epuizată.