Rareori poți întâlni părinți care sunt absolut liniștiți și zici că l-au luat pe ”zen” în brațe, pentru că îi vezi cât de calmi își privesc copiii în timp ce aceștia își fac de cap, se supără, se enervează, se întristează și plâng isteric. De obicei, părinții reacționează cu strigăte și agresivitate atunci când se întâmplă astfel de situații, pentru că își doresc ca astfel copilul lor să înțeleagă că nu este corect și frumos să fii morocănos. Psihologii avertizează însă că procedând astfel, nu faceți decât să-i inhibați emoțiile micuțului.

Mai multe generații la rând au fost educate conform unui model prestabilit: fiți mai veseli, mai activi, mai pozitivi. Ne-au învățat să evităm emoțiile negative, să căutăm doar partea pozitivă în tot ce vedem. Dar, acest model de educație este o greșeală, pentru că un copil chiar are nevoie de emoții, să le exploreze din plin, pentru a ști cum să le controleze ulterior, la maturitate. Inhibarea emoțiilor la vârste fragede duce la probleme de comportament în viața de adult. Copilul nu-și va putea stăpâni emoțiile, se va pierde cu firea și va zâmbi constant, chiar și atunci când nu este cazul.

Experții au o explicație în acest sens: orice emoție a copilului trebuie respectată. Se va merge pe același principiu pe care l-ai aplicat atuci când l-ai învățat pe copil să țină furculița în mână, să stea pe oliță, etc.

”Sunt furios”

Chiar și un bebeluș poate deveni agresiv: de exemplu, atunci când o mușcă pe mama în timpul alăptării. Potrivit psihologilor, toddlerii își demonstrează sentimentul de furie atunci când împing alți copii pe terenul de joacă, încercând astfel să se impună în fața lor. Este o agresivitate normală, specifică oamenilor în general. Părinții, însă, încearcă să o nege, să o elimine cu orice preț: nu fi furios, nu fi bătăuș, nu fi zgârcit... Copilul acumulează toate aceste emoții, transformându-se într-o ”bombă cu ceas”, care poate exploda în orice moment, deseori absolut nepotrivit.

Atunci când îi interzicem copilului să se înfurie, putem declanșa autoagresiunea sau ura față de propria persoană. Adulții știu bine acest sentiment: atunci când te urăști în sinea ta, reproșându-ți că nu ai reușit să te descurci cu o anumită sarcină și nu ești bun de nimic. Copiii însă nu au parte de acest dialog interior, ci recurg din start la auto-vătămare.

Sfatul specialistului:

În loc de interdicții, vorbiți despre ceea ce simte copilul: ”Eu văd că ești enervat/furios, este normal”. Uneori este suficient să spuneți ”m-am înfuriat”. Cel mai important lucru este să dați frâu liber emoțiilor, pentru că în caz contrar se pot declanșa anumite boli. Nu îl certați pe copil din cauza emoțiilor, pentru că el încă nu a învățat bine cum să le gestioneze.

”Sunt trist”

Cea mai tristă vâstă a copiilor este vârsta de 6 ani. Anume în această perioadă ei devin mai morocănoși, mai îngândurați și melancolici. Psihologii spun că tristețea este un sentiment benefic și nu are de ce să vă fie frică de el. Dimpotrivă, îți oferă ocazia de a face o pauză de la rutină și de la problemele cotidiene și ”resetează” sistemul nervos. Cel mai nepotrivit gest pe care îl pot face părinții atunci când își văd copilul întristat este să-l înveselească.

Atunci când îți impui copilul să simtă ceea ce nu vrea, nu faci decât să-l abuzezi emoțional.

Este extrem de dificil pentru un părinte să-și vadă micuțul într-o asemenea stare de melancolie și tristețe. Primul gând care îi vine în minte este că celui mic nu-i place atitudinea sau comportamentul părinților. Prin urmare, adulții încearcă imediat să îi înveselească pe cei mici, iar uneori chiar să-i certe pentru asta: ”Ai atâtea jucării frumoase, iar tu stai nemulțumit și morocănos!”  Absolut greșit!

Sfatul specialistului:

Nu vă fie frică de tristețea copiilor. Înainte de toate, această emoție trebuie conștientizată. Întrebați-l pe copil ce simte în acele momente, chiar dacă atât copiii cât și adulții nu au întotdeauna un răspuns clar și nu-și pot explica starea pe care o au. Prin urmare, confirmați starea micuțului: ”Da, ești întristat. Uneori e benefic să ne întristăm.” Este important să-i fiți alături și să-l susțineți. Copilul nu-și dorește să fie respins în aceste momente, ci mai degrabă are nevoie de o îmbrățișare.

”Sunt invidios”

Din punctul de vedere al psihologilor, invidia este opusul admirației.

”Atunci când ne place o persoană și ceea ce face, ce are, devenim invidioși. Unicul lucru rău cu invidia este că îl distruge pe cel care o simte.”, spun experții.

Invidia la copii este cu totul diferită decât la adulți. Cei mici vor ceea ce au prietenii sau copiii de la grădiniță, sora sau fratele mai mare. Sarcina principală a părinților este să nu-i certe pe copii pentru că sunt invidioși, ci să afle sursa problemei.

Sfatul specialistului:

În cazul în care copilul simte invidie față de cineva, spuneți-i că este un lucru bun. Mai exact, focusați-vă pe latura pozitivă: ”De ce este bine ceea ce simți tu acum? Pentru că poți și tu să ai sau să faci asta. Noi nu suntem invidioși pe ceea ce nu putem obține niciodată. Asta înseamnă că invidia pe care o simți te va ajuta să-ți descoperi talentul și aptitudinile necesare și vei obține ceea ce-ți dorești.”

Învață-l pe copil să admire, pentru că doar astfel va înțelege că invidia este un sentiment rău care nu face decât să-l oprească din calea pe care o are în viață.

”Sunt supărat”

Copiii se supără destul de des. Uneori chiar foarte des – fără sau cu motiv. Supărarea poate distruge din interior, mai ales dacă micuțul tinde mereu să caute dreptatea.

Demonstrându-și supărarea, copilul vrea să le arate celor din jur că vrea o atitudine mai bună față de propria persoană. În timp ce adulții o pot face prin comunicare, copiii nu au o astfel de capacitate și recurg anume la acest comportament.

Sfatul specialistului:

În primul rând, ar trebui să aflați de ce s-a supărat copilul: ”Înțeleg că ești supărat acum, ai avut tot dreptul să o faci, pentru că a fost neplăcut.”

După asta, copilul se va liniști și va merita o îmbrățișare.