historyhackers

Articole

1103

Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi

Cum arată o femeie care are o afacere de succes, desfășoară seminare pedagogice pentru părinți și călătorește prin lumea întreagă? Probabil așa cum arată Elena Danilova, pedagog rus, conducătoarea proiectului „Dezvoltarea timpurie a copiilor”, autoarea a peste 100 de jocuri și metodici de dezvoltare și a peste 40 de cărți privind dezvoltarea timpurie, dar și mamă a cinci copii. Fiul cel mare al Elenei, Mihail, are deja 24 de ani, cel mic, Vasili, 8, fiicele Liza, Catea și Sașa au câte 22, 18 și 10. În Moldova Elena vine foarte des, locuiește timp îndelungat cu familia într-o casă din suburbia Chișinăului, desfășoară seminare și recunoaște că îi plac foarte mult pământurile noastre. Ne-am întâlnit pentru scurt timp și am vorbit de toate câte puțin. Sau aproape de toate.

Elena: Da, desigur. Aici există două extreme: mamele fie încearcă să se „descotorosească” de copil, fără a spune lucrurilor pe nume, desigur, argumentând această alegere prin necesitatea de a-și trăi viața, de a se realiza, și atunci copilul este trimis la bunici, la grădiniță, la școală, iarăși la bunici și așa mai departe. A doua extremă este atunci când mama lasă serviciul, stă acasă: copil a împlinit trei ani, ea stă acasă, copilul a împlinit cinci, șapte, dar ea tot acasă este. În plus, este total concentrată asupra copilului: „Trebuie să îl cresc și să îl educ”. Acest lucru este incorect! Poți și trebuie să trăiești viața copiilor cât timp ei sunt mici; poți și trebuie să trăiești împreună cu ei în perioada adolescenței, poți și trebuie să continui să comunici cu ei când devin adulți, dar nu trebuie să te identifici cu copiii, nu trebuie să devii una cu ei, nu trebuie să consideri că sunteți un tot întreg. În general, uitați de cuvântul „noi”: „noi am fost la plimbare”, „tușim”, „am intrat la facultate”… Este incorect. Mama e mama, copilul e copil. Cu toată bogăția relațiile dintre voi, principalul este să nu vă contopiți și să nu schimbați rolurile. Rolul de mamă este preluat de femeie la maturitate, iar ea nu devine altcineva, pur și simplu i se adaugă un nou rol. Însă foarte des femeia își anulează rolurile precedente, uită de interesele sale, de visurile sale în favoarea rolului de mamă. Am observat acest fapt încă mulți ani în urmă. Pe site-ul meu există un forum încă din anul 2005 și foarte multe femei se înregistrează ca „mama lui Colea”, „mama lui Mișutca”, „mama Olguței”. Dar unde este femeia însăși?! Nu trebuie să vă pierdeți personalitatea și să vă dizolvați în maternitate într-o măsură atât de mare, încât mai târziu aceasta să se transforme în tragedie, deoarece cu timpul copilul începe să se îndepărteze de mamă, și mama resimte o dependență emoțională. Este asemănător cu dependența de persoana iubită (nu dragoste, ci dependență) – a plecat în deplasare și gata, viața a luat sfârșit. Nu scrie, nu dă un telefon o zi întreagă – gata, m-a uitat. La fel se întâmplă în cazul copilului: nu mă sună, înseamnă că nu are nevoie de mine… Trebuie să înțelegem că micuțul crește, este o persoană separată, iar voi doi nu trebuie să vă contopiți, pentru ca mai târziu să nu existe această „ruptură” și tragedii de genul „nu mai are nevoie de dragostea mea”.

Elena: În astfel de cazuri vreau să le spun mămicilor: „Mergeți într-o excursie, învățați să dansați, coaseți și tricotați, găsiți-vă noi prieteni!”. Grupele de suport psihologic, la urma urmei, unde oamenii discută diverse situații din viața lor.

Da, atunci când micuțul abia s-a născut, mama trebuie să i se dedice în totalitate, dar să nu se dizolve în el. Fiecare persoană trebuie să rămână integră: toate problemele apar din cauza că omul încetează să se perceapă ca o personalitate separată – nu este doar cazul relațiilor dintre mamă și copil, ci și al relațiilor de cuplu.

Elena: Nu e obligatoriu. Vorbesc pe exemplul propriu: când am născut primul copil, am simțit o comuniune totală cu el, dar această senzație a trecut destul de repede, când fiul a împlinit un an sau un an jumătate. Am rămas însărcinată cu al doilea și am înțeles că suntem deja trei, iar totul a început să se schimbe. Nu pot să spun că până a naște eram total realizată, pentru că aveam doar 19 ani. Dar totuși nu mă consideram un „nimeni”.

Mama trebuie să se dezvolte. De altfel, acesta este, probabil, sensul vieții omului – autodezvoltarea. Și până la nașterea copilului, și după, și atunci când el crește și pleacă.

Elena: Da, iar atunci când copiii cresc, își fac o viață a lor, apare un anumit gol în suflet, chiar și în cazul persoanelor realizate și carismatice. Un fel de declic interior. Însă dacă mama nu este absorbită în totalitate de copilul său, această stare trece destul de repede.

Elena: Mama poate să gândească orice vrea, dar copilul își va schimba de zeci de ori părerea pe parcursul copilăriei, adolescenței, ba chiar și maturității. Cine dintre noi nu s-a gândit vreodată la 30 de ani „Doamne, oare cu ce mă ocup!?” Unii la 30, alții la 40, iar alții chiar la 50. Aceste probleme trebuie tratate cu calm. În Vest există o părere că omul trebuie să își schimbe activitățile și așa mai departe. Desigur, un stomatolog, de exemplu, nu își poate schimba genul de activitate atât de ușor, dar și în cadrul stomatologiei există posibilități de alegere. Iar dacă omul are mai multe abilități, el își poate încerca puterile în diferite ipostaze, și nimeni nu ar trebui să îi pună piedici. Fiica mea Liza vrea să aplice anul acesta la o facultate tehnică, deși absolvă acum una de profil umanitar! Își scrie teza de licență pentru a deveni jurnalist, și vrea să devină pilot al aviației civile.

Elena: Nimeni nu ar fi crezut, la 18 ani, când a intrat la facultatea de jurnalism, că va dori vreodată să devină pilot. Atunci insista și îmi spunea: „Da, mamă, vreau să fiu jurnalist, înțeleg și știu ce înseamnă aceasta”. Eu în răspundeam: „Liza, omul care scrie, scrie din copilărie. Uite la sora ta Catea – ea ține un jurnal, scrie eseuri, compunerile ei sunt geniale, ea scrie mult pentru sine, are o grămadă de carnețele cu povești, tot felul de istorioare… Ea trebuie să meargă spre disciplinele umanitare, iar tu nu ai fost niciodată atrasă de astfel de lucruri!” Nu, „eu voi deveni”, „eu știu”… Într-un final Liza a înțeles că jurnalismul nu e ceea ce o reprezintă, deși și-a făcut studiile conștiincios și a obținut cunoștințe destul de solide. Ca urmare, în anul patru s-a transferat la secția cu frecvență redusă și s-a angajat stewardesă la „Transaero”, a susținut examene foarte dificile, a trecut o mulțime de comisii de selectare și medicale, dar a reușit, a intrat, a învățat, s-a impus… Carnetul ei de calificare este plin de înscrieri privind toate tipurile de avioane! A zburat timp de 2 ani, dar acum „Transaero” a fost închis și ea stă de 3 luni acasă, visând doar la cer și la zboruri.

Elena: De fapt, adolescenții nu se întreabă: „Și dacă aleg greșit?”, ei gândesc: „Oare ce să aleg?”. Încearcă una, încearcă alta… Nu îmi pot imagina ce grad de responsabilitate trebuie să aibă un adolescent pentru ca să se gândească la corectitudinea alegerii… Ei au o încredere în sine enormă! Însă părerea părinților, într-un fel sau altul, este hotărâtoare pentru mulți. Eu, de exemplu, voiam să intru la facultatea de jurnalistică a Universității de Stat din Moscova, am urmat chiar și cursurile de pregătire, destul de serioase, unde am învățat lucruri de care nici nu auzisem la școală, bunăoară la limba rusă. Am învățat atâtea! Însă mama îmi repeta mereu că nu voi fi admisă. Ca urmare, nici nu am încercat. Pur și simplu nu am încercat. Am intrat la o cu totul altă facultate a altei universități, una dintre primele cu taxă din URSS. Nu era vorba despre viitor, ci despre „unde aș putea fi admisă”. Dar cine ar putea să își imagineze, la vârsta de 17-18 ani, cum va arăta viitorul său peste 10-15 ani? Nimeni. De aceea nici nu știu dacă face să vorbim despre alegerea drumului în viață. Eu, până la 28 de ani, am fost casnică, chiar dacă citeam foarte mult, mi-am continuat studiile până la nașterea celui de-al doilea copil. Eram casnică și mă simțeam bine, creșteam trei copii, coseam, tricotam, făceam diferite perdeluțe pentru casă, fețe de masă. Într-un garsonieră aveam 30 de ghivece cu flori și le știam fiecare frunzuliță. Era imposibil să ținem și animale, deși periodic în casă apăreau ba sticleți, ba alte păsărele, peștișori, broaște țestoase, dar ele nu supraviețuiau în apartamentul nostru din Moscova, în schimb florilor le pria foarte bine. Inventam diferite jocuri de inteligență, pentru dezvoltare, le cream singură, făceam cartonașe cu diferite probleme etc.

Elena: A urmat faptul că am aflat că în viața soțului meu a apărut o altă femeie și am rămas singură. Din acel moment am fost nevoită nu doar să îmi întrețin copiii, ci și să pun bazele și să dezvolt o afacere, pentru că și atunci, și acum este imposibil să întreții trei copii doar din activități didactice. Desigur, a trebuit să fac și sacrificii – am fost nevoită să o înscriu la grădiniță pe fiica mai mică, pentru că fără mașină era imposibil să o port cu mine prin Moscova. Când am găsit puteri și posibilități să o iau, aveam deja totul organizat și un venit destul de stabil. În schimb, dacă soțul nu m-ar fi părăsit, aș fi rămas casnică.

Elena: Da, acestea sunt idei filozofice – budiste și nu doar – că se întâmplă doar ceea ce trebuire să se întâmple, iar dacă acum plângem, mai târziu vom înțelege că s-a întâmplat exact ceea ce trebuia să se întâmple. Iar din lacrimi se naște uneori o înțelegere mai bună a propriei persoane, a vieții noastre, a relațiilor, pe care nu am fi obținut-o prin bucurie și fericire. Cine a spus că este simplu?

Elena: Astăzi am plecat dimineața din Stăuceni, unde locuim, ce priveliște frumoasă! Vezi Chișinăul ca în palmă, iar ceața ușoară dă impresia că orașul e format din straturi. Un adevărat tablou de Roerich, orașul înlocuind munții. Această imagine îți produce atâta încântare, încât vrei să te trezești în fiecare dimineață și să pornești la drum! Uneori noi nu observăm această lume timp îndelungat, trece jumătate de an, un an, un an jumătate, și nimic nu ne bucură în viață. Dar apoi ne trezim, deschidem ochii și înțelegem – ce frumusețe!

Elena: Da, suntem așteptați la colegiul de coregrafie – aveți o instituție de învățământ foarte bună. Vasea se pregătește să intre la Academia de balet Vaganov, dansează extraordinar de frumos, are o plastică neobișnuită. Nu o spun eu, o spun profesorii. Dar nu a abandonat nici cusutul. Dar el, desigur, este șmecher – ceea ce nu îi place să facă, nu face. Îi place să coase, poate să coase o zi întreagă; îi place baletul și poate dansa ore întregi, dar la auzul cuvântului „matematică” își găsește imediat 380 de treburi: „Da, imediat”, și dispare. Când te uiți, nu mai are timp de matematică. Este un copil tandru, extraordinar, dar așa este el. Însă fiica Sașa este foarte muncitoare. La început poate să repete: „Nu pot, nu o să reușesc”, dar apoi se apucă și face. Matematica i se dă foarte ușor. Și Mișa, fiul mai mare, până în clasele 5-6 a adorat matematica, dar apoi…

Elena: Se ocupă cu tehnica, transformă motocicletele după gustul său. Adică este un tehnician absolut, dar s-a împăcat bine și cu disciplinele umanistice. Dacă e să ne întoarcem la problema alegerii, Mișa, până în clasa a 5-a, a luat premii la olimpiadele de matematică. Ar fi putut merge la o școală de matematică, dar învăța la o școală specială de engleză. A urmat corpul de cadeți, apoi ne-am mutat în Kuban, unde a mers la o școală sătească. Trebuie să spun că în Rusia școlile sătești sunt, uneori, mult mai bune decât cele de la oraș, chiar și cele din capitală, pentru că sunt foarte ambițioși. Cu ce se poate lăuda un profesor de la sat? Cu faptul că elevii lui au luat premii la olimpiadă. Ei se implică foarte mult. La școala din Moscova copiii mei nu au făcut atâtea proiecte interesante câte au făcut în școala din sat. Regiunea Krasnodar este în general o regiune specială a Rusiei.

Elena: Îmi place foarte mult. După Moldova, nu pot mânca nimic la Moscova, toate produsele îmi par de plastic. Deși locuitorii de aici spun că produsele nu mai sunt cum erau odată…

Elena: Ei bine, mâncăm roșii turcești iarna, dar vara! Moscoviții nici nu au gustat așa ceva. Moscoviții nu au tradiții gastronomice ca aici, ei gătesc mâncăruri rapide, pentru că mereu trebuie să fugă undeva. Bunica mea, care locuia în regiunea Stavropolsk, spunea: „Ce fel de borș fără păstârnac?!” Iar eu mă uitam la ea și mă gândeam: „Care păstârnac la Moscova?!” Ea era parcă de pe altă planetă. Lipsa tradițiilor șterge din identitatea omului, dar locuitorii Moldovei respectă mereu tradițiile – bucatele naționale sunt gătite de toți, și acasă, și la restaurante. Aveți o țară atât de mică, dar cu particularități atât de pregnante în fiecare regiune! Pentru prima dată am văzut așa ceva în Ecuador, când ne-am interesat de bucătăria locală. S-a dovedit că pe coastă se prepară un fel de supe, în centru – altfel, în munți – altceva, iar în junglă – cu totul alte bucate… Cu toate acestea, Ecuadorul este o țară de mărimea a jumătate din regiunea Moscova! Dar câte tradiții! Și voi le-ați păstrat, nimic nu a dispărut, și aceasta este minunat. Eu am trăit mulți ani fără să îmi cunosc, de fapt, țara. Dar în anul 2003, când am plecat cu soțul la mare, traversând cu mașina întreaga Rusie, lumea s-a schimbat pentru mine și nu am mai putut locui doar la Moscova. Am plecat în Kuban, am locuit acolo 6 ani, apoi 4 ani am călătorit prin întreaga lume și acum, pe niște căi inexplicabile, am ajuns în Moldova.

Elena: Nu, aici nu. În schimb în Ecuador am simțit. Locuitorii de acolo nu înțeleg engleza, iar eu nu știam spaniola. Desigur, cu timpul am învățat câteva fraze necesare pentru comunicarea zilnică, cu toate acestea simțeam un vacuum de comunicare, atunci când nu poți vorbi cu nimeni, în afara familiei. În Spania ne-a fost mai ușor, acolo mulți cunosc engleza, iar noi știam deja ceva spaniolă. Când am ajuns în Italia, am realizat că acolo nimeni nu înțelege nici un fel de engleză, ne priveau nedumeriți și încercau să ne explice cu ajutorul gesturilor. Sașa a învățat jumătate de an într-o școală italiană, dar limba nu a reușit să o însușească. Ei vorbesc atât de repede și neînțeles, că noi am abandonat orice încercare de a învăța ceva și foloseam un program de traducere computerizat. Desigur, te descurci doar dacă ești în trecere. Nu poți locui acolo unde nu poți vorbi cu nimeni. Cu toate acestea, ne place foarte mult Italia, iubim Ecuadorul – e țara cea mai confortabilă pentru trai din America de Sud din perspectiva relației „preț-calitate” și din punctul de vedere al securității.

Elena: Da, ei se simt bine aici. Noi locuim în afara orașului și putem face multe lucruri interesante, fără să pierdem mult timp pe drumul spre capitală. Aici, desigur, nu există la fel de multe distracții ca la Moscova sau Piter, dar copiii nu suferă din cauza acestui lucru. Vasea se poate ocupa și aici de dansuri și cusut, iar preferințele Sașei sunt caii, caii și iarăși caii.

Elena: Mai există, dar se ține doar pe oamenii entuziaști. Antrenorii iubesc atât de mult animalele, încât nu obosesc să aibă grijă de ele, să facă lecții și să mențină toată această infrastructură. Este ca o boală, care nu te părăsește niciodată. Există copii care vin doar să se plimbe, dar există copii asemenea fiicei mele. Și sunt mulți, de altfel. Ea vine, o oră sau chiar mai mult se ocupă de curățarea calului, grajdului, pregătirea hamurilor. Apoi se plimbă un pic și iarăși curăță, spală… Dacă nu ar exista astfel de oameni, totul ar fi dispărut demult…

Elena: Seminarele merg bine, acum termin un ciclu. Părinții se implică, sunt activi, acum vor o temă suplimentară la cele care sunt deja incluse.

Elena: Înainte de a ne urca la volanul mașinii, învățăm să conducem. Dar când devenim părinți, de ce nu ne întrebăm cum trebuie să educăm un copil? Abia mai târziu, când se întâmplă lucruri neplăcute, cădem pe gânduri, cum să discutăm cu el, ce să facem într-o anumită situație. Este nevoie de o instituție socială care să îi ajute pe părinți. În America, de exemplu, orice femeie care așteaptă un copil poate frecventa absolut gratuit diferite programe pentru viitoare mămici, unde este învățată nu doar cum să înfașe și să spele copilul. La noi s-a mai păstrat un fel de rușine să mergem undeva, să frecventăm cercuri ale părinților… Dar acest lucru este foarte important! Grija pentru copil poate fi educată doar atunci când părinții vorbesc despre aceasta cu copiii lor, foarte atent, cu dragoste, din generație în generație.

  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
  • Family Portrait: Elena Danilova – despre copii, despre posibilitatea de a alege și despre noi
Discuții