Cistaia-linia

Articole

2341

Fac al doilea copil când vreau. Dacă vreau.

O bloggeriță din România, revoltată de toate întrebările oamenilor din jur cu privire la al doilea copil, a scris un articol pe blogul ei, ruxandraluca.ro. Aceasta le îndeamnă pe femei să facă un copil atunci când și-l doresc, dar nu atunci când le obligă societatea.

Există o diferență de 6 ani între băieții mei: Albert are 7, ăsta mic a împlinit 1 anișor în martie. După ce l-am născut pe Albert, vreo 3 ani, așa, am zis că nu-mi mai trebuie copii. Că e greu, că vreau carieră și timp mai mult pentru mine. Apoi, nu știu ce s-a întâmplat, de am ajuns să îmi doresc un nou omuleț în viața noastră, mai mult decât orice pe lume. De fapt, știu, Albert crescuse suficient cât să nu mă mai solicite ca la început, iar eu înțelesesem că nu cariera era cea care îmi bucură sufletul, ci copiii și familia. Crescuserăm cu toții, cam asta e.

Fă-l repede pe al doilea, că altfel nu-l mai faci deloc!

Nu vă pot spune de câte ori am auzit, în anii cât am fost mamă de unu, că dacă nu mă grăbesc cu al doilea, sigur, dar sigur nu îl mai fac deloc. “Repede, acum, 1 an, doi, să fie diferență mică, așa e ideal! Cresc împreună, folosești hainele de la unul la celălalt.”

“Trei ani e cel mai bine”, se grăbeau să-mi spună alții. Sau: “Uite, între mine și sora-mea au fost 4 ani și ne-am scos mereu ochii. Vezi dacă mama a așteptat prea mult până să o facă?”

“Cât are Albert? Deja 4 ani? Gata, nu mai faceți voi copii. Abia ai scăpat de chin, ce-ți mai trebuie?”

“Eu cu frate-miu ne-am înțeles perfect! 5 ani e diferența ideală!”

Era musai ca toooată lumea să aibă o părere. A mea, dacă mai conta între toate celelalte, era că nu mai fac copii. 3 ani așa am ținut-o. Încercam să înțeleg ce era în mintea gravidelor cu al doilea. Abia scăpaseră de scutece cu cel mare, de nopți nedormite, de biberoane și mâncare pasată (adică de toate cele cu care mă luptam eu la momentul respectiv) și țineau morțiș să o ia de la capăt. De ce?

Ei, în preajma vârstei de 3 ani a lui Albert, am înțeles de ce. M-a lovit subit și pe mine dorința să o iau de la capăt! Niciodată să nu spui “niciodată”. Uitasem tot greul, aveam în minte numai fluturași, inimioare și îngerași. Vai de mine, priveam duioasă toate burticile, lăcrimam la vederea nou născuților, muream după hăinuțele de bebe de prin magazine. I-am transmis din entuziasmul meu și lui M. Chiar dacă nu s-a exteriorizat vreodată ca mine, știam din privirea lui că ne dorim același lucru.

Am înțeles, așadar, că bebe 2 (sau 3, sau 4) ar trebui să vină fix când vă simțiți voi pregătiți, tu și partenerul tău, nu când te îndeamnă X sau Y.

Nu, 3 ani nu e diferența ideală între copii. Nici doi, nici 5, nici măcar 6, ca în cazul băieților mei. Nu cred că există o diferență ideală. Mai aduci un omuleț pe lume atunci când simți că ar trebui să o faci. Dacă simți. Punct.

Eu știu că am ales momentul potrivit și atunci am fost împăcată cu decizia mea, iar toate schimbările care au venit odată cu puiul 2 mi-au părut firești. Nu a fost cu stres, cu adaptare, cu bătăi de cap, ci cu armonie și drum lin în patru.

Azi sunt fericita mamă de doi. Sper că, într-o zi, voi fi fericita mamă de trei. Cândva, când vom simți noi că e timpul, independent de ce vor spune cei din jur. De cât de mult se vor mira, își vor da cu părerea sau vor încerca să ne influențeze deciziile.

Sursa: ruxandraluca.ro

Discuții